Lumea lui Ion Agapi

Il stiu de cind haul. Si il stiti si dumneavoastra: este una din figurile emblematice ale orasului. Un trotter caruia nu i-a scapat, in ultima jumatate de secol, nici un colt de urbe, nici un vernisaj, nici o lansare de carte, nici o reuniune culturala sau stiintifica, nici un eveniment monden de oarecare notorietate, nici o figura pitoreasca sau anodina, pe care blitz-ul lui sa nu le imortalizeze. In lumea scriitorilor, a artistilor se simte ca pestele-n apa, dar si lumea celor umili, a celor care nu cuvinta il fascineaza deopotriva. In mod sigur are cea mai mare colectie de fotografii din Iasi si, probabil, una dintre cele mai mari din tara.

Intr-o dupa-amiaza de toamna portocalie, ne dam intilnire la "Bolta Rece", in gradina, sub bolta de vita cu struguri atirnind senzual si ademenitor. Doua barbi, la o masa, a mea tunsa scurt si cuprinzator, a dumnealui desfasurata patriarhal, cit cuprinde pieptul "de-arama". Cred ca, priviti din afara, eram destul de fotogenici, dar, din pacate, n-avea cine ne fotografia…

Viata lui e un joc de lumini si umbre.

"In liceu, zice, am fost arestat si exmatriculat. Asta era prin anii ’50… Bateam mingea, cu baietii, pe strada si, din greseala, am spart un geam. Cum se mai intimpla… Doar ca sparsesem geamul unui reprezentant al clasei muncitoare, iar eu eram fiu de intelectual… burghez: tata era profesor si avea si-o sfoara de pamint, pe care nu vroia s-o treaca la «colectiva». S-a inscenat ca eu anume am spart geamul acelui amarit, din dispret pentru clasa muncitoare. Timpenii specifice epocii. De fapt, vroiau sa faca presiune asupra tatei si mai vroiau ceva: sa ma prinda de nas, sa le devin informator. Se aflase ca in liceu s-au pus pe roate niste «fratii» ale elevilor, care pregateau cine stie ce comploturi… Faceam si eu parte din una, dar noi pregateam piese de teatru, recitaluri de poezie si muzica, pentru spectacole scolare. Pina la urma, vazind ca n-am ce sa le ofer, m-au lasat in pace. Dar a fost o perioada teribila, de hartuiala si intimidare. Eram doar un adolescent…".

 …Eu sorb, tacticos, din vinul casei, el – dintr-o ceasca de ceai aburinda si aromitoare. N-am stat niciodata, cu Agapi, la o… agapa, desi ne-am intilnit de zeci de ori la diverse evenimente culturale si constat, usor dezamagit, ca vinul, cafeaua, tigara ii sint indiferente, daca nu cumva il oripileaza. Ca pe orice ins care le-a practicat cindva. A scapat recent de-o boala cumplita, printr-un tratament propriu (pe care nu mi-l detaliaza), are un tonus excelent si-o verva contaminanta. Povesteste cu patima, iar eu, alertat, il rog, din cind in cind, "sa dea mai incet sonorul". Un timp, se conformeaza, apoi se lanseaza din nou.

"Patima asta m-a apucat prin 1965. Terminasem liceul la Husi, in orasul de bastina, incepusem, pe rind, diverse facultati, la Iasi si la Bucuresti, pe care le-am abandonat, cind hazardul m-a dirijat spre film si fotografie. Pe amindoua le-am practicat cu seriozitate si pasiune. Imi place sa merg, sa calatoresc, pe jos, pe sus, cu orice mijloace. Din copilarie am fost atras de viata plantelor, a animalelor si, mai ales, de viata oamenilor. Pe acestia am inceput sa-i cunosc mai bine dupa o «universitate» absolvita, fara proces, in 1956. Ne solidarizasem, un grup de studenti, cu revolutia din Ungaria. Pe mine m-au prins abia peste un an. Am facut opt luni de puscarie. Apoi, incetul cu incetul, am inceput sa-mi caut un rost, pina mi l-am gasit: in lumea profesionistilor fotografi si a cineastilor documentaristi. Am avut zeci de expozitii personale, am participat la expozitii nationale si internationale, unde, ici colo, am obtinut premii, mentiuni, diplome. N-am tinut niciodata sa devin membru al AAF, Asociatia Artistilor Fotografi din Romania. Anii mi s-au insiruit cu bune si rele, si cu siguranta si in deceniile urmatoare nu vor fi altfel. Sint optimist, simpatic si antipatic, nu obosesc niciodata, ma caracterizeaza ne-minciuna si ortogonalitatea, am si n-am prieteni si sint credincios".

Poate mai mult ca in arta fotografica, Ion Matei Agapi este un maestru al filmului documentar si documentar-artistic, al eseului cinematografic si al jurnalismului cultural tv, practicate cu asiduitate in anii ’70-’90. "Filmele – zice – mi-au adus beneficii materiale si premii nationale si internationale". Si-mi aminteste citeva titluri (pe unele le-am vazut si eu, cindva): "Intoarcerea", "Valaretul", "Ochii – oglinda sufletului", "Casa cu interiorul afara", "Teatru folcloric", „Calin Alupi", "Dan Hatmanu", "Francisc Bartok", "Rasplata", "Asa-i la noi".

Spuneam mai sus ca n-am fost niciodata cu Agapi la o agapa. Minciuna prin omisiune. Pe 22 decembrie ’89, cind cu fuga dictatorului, dupa ce facusem "promenada revolutionara" impreuna cu alte citeva mii de plimbareti din Piata Unirii la "Casa patrata" si de acolo indarat, cascam gura prin Piata (fosta) "Cuza Voda", cind m-am auzit strigat de la o fereastra de deasupra Galeriilor "Cupola": "Veniti! Vorbeste Iliescu la televizor!".  Ne-am bulucit, vreo citeva sute de persoane, linga zidul "Galeriilor", iar Ion Agapi a scos televizorul pe marginea ferestrei. Dar galagia, in strada, era prea mare si nu se auzea mai nimic. Atunci, profitind de faptul ca ne cunosteam, impreuna cu vreo 10-15 "indrazneti", am urcat la om in casa. Maestrul a scos o damigeana de vin si a improvizat niste tartine. Am ciocnit si ne-am imbratisat unii cu altii, intr-o exaltare vecina cu nebunia, sarbatorind VICTORIA, o victorie la care ne credeam nu doar martori, ci chiar partasi.       

N-am avut, atunci, ochi sa vad ceea ce vor deveni, intre timp, Colectiile Agapi, cum el insusi le numeste,cu mindrie si patetica iubire. Sint acolo colectii de: brichete cu benzina, cutii de chibrituri, insigne si medalii, nasturi, lulele, cazane si tingiri de arama (de manufactura tiganeasca), samovare rusesti, risnite fel de fel, casti militare si baionete din primul si din al doilea razboi mondial, patenti uzati, recuzita foto-film, aparatura fotografica, chimie foto, reviste foto, dagherotipuri, fotografii vechi, maximafilie, bibliofilie, filmoteca foto cu negative pe 35 mm, rolfilme 6×9, clisee pe sticla, planfilme, informatie digi in DVD din 1989-2010 (peste 1.000.000 de fotograme). Si inca multe altele, un adevarat patrimoniu cultural, care ar trebui, cumva, valorificat, scos la vedere. O expozitie, cu vizionari de film, intr-o sala adecvata, ar fi, cred, revelatoare, atit pentru demersul acestui impatimit al vizualului, cit si pentru istoria recenta a orasului, rasfrinta in imageria sa eclactanta.