(Mai) Credeti in destin?

De ceva vreme, imi sta pe creier o intrebare: mai exista destin? Sau, altfel formulat: nu cumva asistam la disparitia ideii de destin?

Chiar zilele trecute, apoi, am citit un interviu cu antrenorul echipei nationale feminine de gimnastica, Nicolae Forminte. Intrebat daca-i superstitios, acesta raspunde dupa cum urmeaza: "Cred in soarta. Nu te poti rupe de traditia populara. Evit, de exemplu, sa ma intorc din drum. Cel mai mult eu cred in destin."

Dar (mai) exista, repet, destin? Si nu, nu ma refer aici la destin ca "forta sau vointa supranaturala despre care se crede ca hotaraste in mod fatal si irevocabil tot ce se petrece in viata omului", asa cum e definit in DEX, ori ca "fatalitate" (tot in DEX), ci la ideea de destin ca "ursita; soarta" si/ori ca "ansamblu de evenimente consecutive care au loc independent de vointa unui om si care compun viata lui" (NODEX). Ma gindesc la acel destin care in "Lexikon der letzten Dinge" (Dictionarul lucrurilor ultime) e descris ca denumind "acele momente din viata unui om care se sustrag autodeterminarii acestuia si adesea si predictibilitatii, dar care i-o influenteaza in sensul unor schimbari de macaz." Tot acolo se mai spune ca "nu tine de destinul unui om doar faptul de a se fi nascut intr-o anumita epoca, intr-o anumita tara, intr-o anumita familie, cu o anumita inzestrare, ci de destin tin si multe evenimente si situatii din viata omului care se sustrag autodeterminarii constiente, sint deci, in sensul acesta, ceva fatidic si adesea de mare importanta."

Evident ca soarta si destinul sint cel mai adesea invocate in context "fatal" (boala, moarte etc.) (de unde si sensul preponderent de "fatalitate"), dar tot de destin, nu-i asa, pot tine lesne si intimplari fericite precum intilnirea partenerului de viata "predestinat".

In ce ma priveste, mi-e greu sa gasesc in viata mea de pina acum vreun eveniment dintre acelea ce-ti schimba viata fara ca tu sa ai vreun merit sau sa fi facut vreo mare alegere. As putea, eventual, sa consider drept destin faptul ca dupa terminarea scolii generale m-am inscris la unul din cele mai bune licee din Sibiu (Brukenthalul) si nici macar n-am mai trecut prin filtrul admiterii: se hotarise de la minister ca in anul acela "fatidic" (dar de gratie pentru mine), in 1976, mai exact, sa se formeze trei clase la sectia reala (liceul a fost unul "teoretic" pina-n 1977…, cu ore de limba latina la ulterioara sectie de mate-fizica!). Si cum indraznisera sa se-nscrie un numar de candidati cam cit de trei clase, toti cei inscrisi au fost declarati admisi! (In paranteza fie spus, triajul treptei dupa doi ani a fost invers: din trei clase, a ramas una singura!)

Poate tot de un fel de destin tine si un alt eveniment din viata mea. Eram deja profesor de germana la Zalau, iar la inceputul vacantei de primavara mi-am zis sa ma duc intii in vizita la Deva, unde era casatorita una dintre surorile mele. Nici prin cap nu mi-a trecut sa sun inainte. Cind am ajuns la usa apartamentului lor, liniste si pauza. M-am dus la soacra ei (care pe vremea aceea statea la doi pasi intr-o casa care avea sa cada prada demolarilor) si am aflat ca sora si cumnatul erau acasa, la Amnas – la o nunta la care fusesem, evident, invitat si eu! Ei bine, pur si simplu neavind chef de nunta aia, am decis sa vin la Iasi sa-mi vad niste prieteni si fosti colegi de facultate. De plecat spre casa am plecat marti seara, iar cind am ajuns miercuri dupa masa la Sibiu la poarta casei unde statea cealalta sora, aflu de la soacra acesteia ca duminica, in a doua zi de nunta, tata suferise un atac cerebral si murise, iar inmormintarea avusese si ea loc deja! Ulterior, mama mi-a povestit ca in acea simbata in care am ajuns de la Zalau la Deva si-am plecat apoi spre Iasi, tata ar fi tot repetat: "Acusi vine Misi, acusi vine Misi!" Dar eu n-am mai ajuns – nici macar la inmormintarea lui.

Apropo de primii ani de liceu: in 1977, in vacanta de primavara, s-a organizat o tabara de schi la Bilea Lac. In ultima zi de tabara (17 aprilie 1977), o zi de duminica, o avalansa nemaiintilnita a ingropat sub zapada 23 de vieti – 16 elevi (cei mai multi de la Brukenthal), patru profesori si trei turisti. Din clasa mea au murit la cel mai grav accident de turism montan din Romania, daca tin bine minte, doi baieti. Printre cei care au scapat atunci de moarte s-a numarat un coleg de clasa pentru care salvarea a venit datorita lentorii cu care se echipase… Omul pur si simplu intirziase sa iasa pe pirtie! Destin?

Altfel, exista destule exemple pentru astfel de cazuri in care cineva scapa datorita faptului ca a ramas blocat in trafic si a pierdut avionul care apoi se prabuseste, iar altul moare pentru ca s-a nimerit intr-unul din turnurile gemene taman in 11 septembrie 2001…

Dar hai sa explic de unde pina unde mi-a venit ideea de-a pune in discutie chestiunea destinului, de unde pina unde mi s-a cristalizat cumva convingerea ca oamenii cred tot mai putin in destin: daca urmarim cu oaresce atentie ce se-ntimpla in jurul nostru, daca mai citim cite-un ziar ori urmarim cite-o emisiune de stiri, chiar si vizionind filme mai recente – mai ales seriale spitalicesti precum Anatomia lui Grey ori Spitalul All Saints (ca de, intr-un spital avem concentrat de viata si moarte), vom putea observa ca ori de cite ori cineva moare fara sa se fi facut altcineva limpede si irefutabil vinovat de aceasta moarte (in cazul unui accident rutier: producatorul auto, alt sofer participant la trafic, medicul-chirurg la spital apoi etc. etc.), cei ramasi in urma au tot mai des tendinta de-a cauta cu toate acestea un vinovat, ne(mai)putind accepta ca omul drag lor s-a prapadit pur si simplu!

Sigur, mai sint si azi destui oameni care accepta inexplicabilul si se consoleaza cu vorbe de genul: Asa a fost sa fie! Asa i-a fost scris! N-a mai avut zile! Dar in cadrul exploziei tehnologice si informationale din ultima suta de ani, tot mai multi considera ca totul poate fi explicat, ca totul trebuie explicat, iar daca asa stau lucrurile, evident ca pentru orice fapt fatal trebuie sa existe "fatalmente" si cite-un vinovat! Oamenii vor sa-si explice totul, pentru ca vor sa controleze totul. Vor, adica, sa controleze tot ce tine de viata lor, sa elimine orice risc, orice microb, orice bacterie, orice boala. Iar cei care sint convinsi ca asta este si posibil, ei bine, acestia mai mult ca sigur nu vor accepta nici cind ca poate sa existe inexplicabilul acela pe care-ndeobste il numim soarta sau destin…