Manuel Manastireanu si aporiile privirii (I)

Uneori, sint si contrazicerile de povestit. Zilele trecute, spre exemplu, imputam citorva cursanti ai scolii doctorale de la Filosofie o anumita aroganta in raportarea la vocabularul artei si in intelegerea beneficiilor speculative oferite de aceasta. Artistii vizuali, spunea cineva, nu au "expertiza metafizica" necesara atacarii frontale a ideilor, riscind sa ramina superficiali si, adesea, neconvingatori.

Abstractia conceptuala nu se poate impaca multumitor cu ambiguitatile imaginilor – imposibil de convertit in registrul inteligibil al cuvintelor. In imagine ar ramine totdeauna un "rest" care se sustrage disciplinei ideilor "clare si distincte". Gindirea poate fi aporetica (se poate infunda in formule insolubile, paradoxale), pe cind imaginea se ataseaza de regula ambiguitatii si obscuritatii de suprafata. Am argumentat, in contrapondere, ca arta de calitate nu exileaza conceptul ci, dimpotriva, il cauta si chiar il fortifica simtitor, prin aport de sugestie si semnificatie. Ceea ce filosofii afirma explicit, artistii exprima adesea implicit. Va propun o aplicatie…

 Manuel Manastireanu face parte din categoria artistilor ieseni rasfatati cu atuul de necontestat al talentului. Cred ca doar modestia in exces ii justifica prezenta nefiresc de discreta la evenimentele publice. Nici CV-ul profesional nu pare a-i fi, deocamdata, o prioritate, retinind participari de anvergura mai curind regionala.  Lumina tacerii a dat titlul ultimei sale expozitii de la Galeria "Dana". Excelent portretist, artistul surprinde in tablourile sale fizionomii convulsive, tensionate, psihologii complexe, schimonosite de angoase si disperare. Picteaza uneori in registrul expresionist, inspirat indosebi de Francis Bacon, dar si in cel suprarealist, unde se pot recunoaste tusele unor Giorgio de Chirico si René Magritte. Reduse la o gestualitatea expresiva netrucata, chipurile personajelor sale poarta haloul intunericului devenit fundal.

Lucrarea intitulata Fara titlu este, cu siguranta, o nada inteligenta intinsa privitorului. Daca in celelalte tablouri ochiul pare a fi leit-motivul pictural, cea despre care vorbim surprinde tocmai prin ascunderea organului destinat vederii. Manuel Manastireanu parodiaza intentionat autoportretul de zugrav al lui Stefan Luchian. Daca in tabloul magistrului pictorul priveste melancolic, in cel al discipolului chipul este integral acoperit. Ce vedem? Un pictor bolnav, complet bandajat, tinind un penel in mina. Artistul isi expune precaritatea, se lasa privit, fara ca el insusi sa priveasca la privitor. Gura, la rindu-i, este obturata, astfel incit absenta privirii este dublata de cea a vorbirii. Orb si mut, se inchide in sine pentru a contempla lumina tacerii. Izolarea pare a fi sau o alegere voluntara sau asumarea dezinvolta a conditiei deficitare.  Tema "vederii prin nevedere" sau cea a "privirii suprimate" nu fusese o raritate.

In ale sale Noctes attice, Aulus Gellius scria despre Democrit cum ca ar fi renuntat voluntar la lumina ochilor pentru a se proteja astfel de prejudecatile venite pe calea acestora. Invocindu-l pe acelasi, Plutarch, in De curiozitate, crede ca filosoful din Abdera a preferat intunericul nevederii pentru ca privirea sa nu-l distraga din tihna meditatiei. Anticii, de altfel, puneau orbirea fie pe seama  unei sanctiuni divine, fie pe seama unui "dar" facut de zei. Homer, poetul orb, ar putea ilustra cea din urma ipostaza. Orbirea nu este neaparat negatia vederii, cit posibilitatea ca aceasta sa se replieze spre solutii alternative, de profunzime. Cu cit obiectul vizat este mai greu accesibil, cu atit ne bizuim mai putin pe ajutorul simturilor. Cum acestea sint inselatoare, trebuie sa ma izolez de impresiile lor, credea Descartes, pentru ca neinfluentat din afara sa pot scruta mai cu folos eul meu profund.

In optica teologilor crestini, privirea isi poate depasi propriile posibilitati pentru a ajunge la cunoasterea a "ceea ce nu se vede". Avem nevoie insa de trei conditii pentru a-l "privi" pe Dumnezeu: credinta, speranta, bunatatea. A vedea inseamna "a vedea cu spiritul", nu cu ochii fizici – scria Augustin. Iar un Dionisie Areopagitul era convins ca cel ce ajunge la lumina lui Dumnezeu "vede si nu vede" sau "vede dincolo de vedere". Intunericul introspectiei deschide spre lumina adevarului. Privirea care isi depaseste limitele sfirseste intr-un soi de orbire, data de o fascinatie fara seaman a celui privit.  Se intimpla aceasta in contemplarea icoanelor ("fenomenul saturat" al lui Jean-Luc Marion), in viziunile sfintilor si ale profetilor.

Tabloul lui Manuel Manastireanu poate fi o alternativa picturala la discutiile filosofico-teologice in jurul privirii. In locul unei interpretari clinice, interesata sa diagnosticheze boli si bolnavi, as miza pe altceva. Artistul ne sugereaza ca exista un "grad zero" al privirii (cea naturala), dar si intensitati nebanuite, selective, ale acesteia. Pictorul poate surprinde "maladii ale privirii" (stari de suferinta, tristete, disperare, angoasa, nebunie, gelozie, ura, iubire, narcisism), dar si forme sublimate ale ei, transfigurate sau aporetice. Crestinismul rezerva aceasta functiune heruvimilor, ingerilor cu multi ochi, care stau aproape de Dumnezeu, captindu-i lumina si intelepciunea desavirsite, pentru a le impartasi celorlalti. Manuel Manastireanu isi incearca publicul cu subtilitati picturale trecute iscusit prin filtre teologice si metafizice de cea mai buna factura.

Nu cred in divortul filosofiei fata de arta, nici in cel al conceptului fata de imagine. Suficienta uneia sau alteia ar trebui argumentata convingator si in cunostinta de cauza. In ce ma priveste, am vazut mai multa metafizica pe peretii Capelei Sixtine decit intre copertele Meditatiilor lui Descartes. Dar n-as ezita sa revin, cu egala placere, in ambele locuri…