Muzica romaneasca, din zece in zece ani

Nu totdeauna e nevoie de o cercetare aproape arhivistica a trecutului ca sa intelegi ca aschia nu sare departe de trunchi. Bineinteles, ideea e cunoscuta, dar exemplele, mai ales cele culese aproape la intimplare, sint cu atit mai semnificative. Ce s-a intimplat in lumea muzicii romanesti incepind din 1926 pina azi, luind ca puncte de reper fiecare al zecelea an? Exercitiul e cel putin interesant.
In 1926, fiscul nu incuraja concertele de muzica academica. Nici publicul (bucurestean) nu era interesat de creatia acelui timp, conservatorismul sau lasind loc in zona preferintelor numai creatiilor de inspiratie folclorica autohtona. Mare succes a avut concertul din 23 mai, cind au fost interpretate „Of si iara of” si „Pe dealul cu florile”, de Eusebie Mandicevschi, „Lugojana”, de Ion Vidu (corul „Carmen” dirijat de Dumitru Georgescu Kiriac), uvertura la „Seara mare” de Tiberiu Brediceanu (orchestra filarmonicii, condusa de Alfred Alessandrescu), si cele doua Rapsodii de George Enescu ( in viziunea lui George Georgescu). Cronicarul anonim din „Adevarul literar si artistic” literaturiza entuziasmat ca rapsodiile lui Enescu „sint ca doua covoare romanesti pe care nu te saturi sa le privesti”. Intelegind interesul firesc al publicului pentru muzica nutrita din traditia tarii sale, etno-muzicologul si promotorul entuziast, profesionist, de mare deschidere intelectuala Constantin Brailoiu sustinea hotarit innoirea repertoriului formatiilor instrumentale: „Nu vrem sa mai gatim salata ruseasca a potpuriurilor de ieri-alaltaieri, incercind fragmente de «Am un leu si vreau sa-l beu», «Pasare galbena-n cioc» in maioneza contrapunctului, ci, cirmuiti de instinctul nostru creator si de afinitati biologice ascunse in subconstientul nostru, vrem sa cream muzica romaneasca culta”. Dupa 80 de ani, publicul romanesc a ramas, in marea lui majoritate, conservator, preferind capodoperele preclasice, clasice si romantice, plus vreo citeva lucrari de secol XX pe care le-a ascultat mai des. E vina lui? Sau ne trebuie un alt Constantin Brailoiu, cu acelasi „cap deschis” (vorba lui Eric Satie) si aceeasi ardoare in „lupta cu inertia” (iata un titlu la moda in vremurile proletcultiste, care si-a schimbat directia ideologica, nu si esenta)?
In 1936, compozitorii cistigau la fel de putin din drepturile de autor, ca si azi. Un eveniment a fost sarbatorirea lui Enescu la implinirea virstei de 55 de ani. Respectul breslei era inca mai mare dupa recentul triumf parizian al spectacolului cu opera „Oedip”. 200 de invitati, ministri, generali, muzicieni, toata lumea subtire a Bucurestiului a fost de fata. Ministrul cultelor si artelor, Dimitrie Gusti, a vorbit ceremonios, dar cu adevar si simtire: …”pina astazi, neamul nostru n-a dat, in domeniul artei, un reprezentant care sa se fi ridicat la inaltimea lui Enescu… Ati facut mult pentru tara noastra, pentru arta noastra, mai mult decit oficialitatea si toti oamenii politici”.
Enescu nu se lua in seama, dar ar fi putut sa vorbeasca putin si condensat despre el, despre muzica sa, despre muzica, in general. Dar, tocmai la o asemenea adunare simandicoasa, cuvintele lui au fost uimitor de simple:
„Trebuie sa va explic rostul vietii mele printr-o anecdota romaneasca. Nu pot sa raspund decit ca tiganul din acea istorioara, care, fiind pus de preotul satului sa-i spuna «Tatal nostru», a cerut sa-i zica din scripca. La fel si cu mine. Lasati-ma sa va explic tot ce simt prin concerte”. (Va urma)