Ne-am iubit atit de mult

Miercurea aceasta, seria de filme Ettore Scola continua la Clubul Cinefililor din Copou cu C‘eravamo tanto amati ("Ne-am iubit atat de mult", 1974). Fara indoiala, e o calatorie inapoi in timp, atit Una giornata particolare – proiectata miercuri, 8 septembrie – , cit si C’eravamo… pastrind in sine amprenta perioadei: decupaj clasic, in care actorii joaca un picut peste realism si un tip de nostalgie care astazi a devenit desuet, fiind preferate emotiile transante sau retinute. In plus, atunci se credea inca in mari sinteze, filme care sa acopere zeci de ani; "Ne-am iubit atit de mult" se intinde din ’46 pina in deceniul al 8-lea.

Ettore Scola nu renunta la aspectul politic; ca si in Una giornata…, plasarea in timp cuprinde materiale de arhiva ale anilor ’40, documentind o perioada la care regizorul se simte obligat sa revina ca la un inceput al totului. Fusesera anii adolescentei sale, ai "eliberarii" Italiei de sub fascism. Personajele se tin puternic de stinga, prin convingeri intelectuale si filme (personajul Nicola, entuziasmat de Hotii de biciclete) sau pozitie sociala (Antonio, infirmier).

Ettore Scola pune in scena o poveste de dragoste intinsa pe trei decenii, urmareste climatul politic italian si dezvoltarea cinematografiei din peninsula, de la De Sica, neorealistii italieni, pina la Fellini si Antonioni. Este astfel si un film despre film. Cineast permanent surprinzator, Scola compune genericul de inceput din cite trei duble ale acelorasi cadre, urmate de o adresare directa a unuia dintre personaje catre spectatori. Un plan imediat urmator este intrerupt la jumatate, povestea continuind, ne spune Nicola – intelectualul cinefil – dupa ce vom afla ce s-a intimplat in ultimii 30 de ani. C’eravamo tanto amati e un film inegal, in masura in care alterneaza secvente excelente, experimentale prin montaj si inventie regizorala, cu reconstituiri de epoca destul de subtiri si imitatii a la Jules et Jim ce nu surprind neaparat acel autentic entuziasm amoros care a asigurat capodoperei lui Truffaut statutul de copie-contact, deseori replicata, citata, reinterpretata.

Camarazi de pe timpul razboiului, Antonio, Gianni si Nicola se indragostesc pe rind de Luciana. Antonio lucreaza si va lucra tot restul vietii ca infirmier, este cel mai "needucat" dintre cei trei, si primul abandonat de actrita aspiranta in favoarea avocatului Gianni. Nicola, intelectual de provincie si alter-ego al regizorului, preia inca din tinerete spiritul stingist al Hotilor de biciclete, dedicindu-si viata reflectiei asupra filmului si primind (in consecinta) cea mai putina atentie din partea Lucianei. Gianni reprezinta dusmanul de clasa, tinarul care, pe calea ambitiei, se casatoreste intr-o familie de baroni romani, cucerind banii si o sotie frumoasa, slaba de inger, pe care nu ajunge sa o iubeasca. Dragostea dintre Antonio, Gianni, Nicola si Luciana nu e, insa, interesul principal al regizorul si acest lucru se simte in implicarea destul de mica pe care reuseste sa o obtina de la spectator.

Mult mai angajante sint momentele care comenteaza dezvoltarea cinema-ului italian. Ettore Scola pune in scena o intilnire dintre Luciana si vesnic indragostitul Antonio in cursul filmarilor la secventa Fontana di Trevi din La Dolce Vita. Luciana e la casting pentru un rol de figuratie, prezentindu-se cuplului Mastroianni-Fellini, in roluri proprii. Aparitia lui Fellini, indeosebi, umple ecranul cu energia facerii unui film, devoalind cite ceva din entuziasmul cineastilor pentru propria lor arta.

Acelasi procedeu de a folosi un personaj pentru a atrage atentia aupra momentelor importante din istoria filmului italian este folosit mai tirziu, cind sotia avocatului Gianni descopera in Eclipsa lui Antonioni propria imposibilitate de a comunica. Intr-un montaj de arhiva, imaginile cu Alain Delon si Monica Vitti, condusi de un Antonioni pe care in sfirsit il "vedem", confera perioadei descrise in C’eravamo tanto amati o profunzime care lipseste la nivelul personajelor. Aduse pina „in zilele noastre" (1970 si ceva, deci), acestea sfirsesc intr-o polarizare politica, conforma optiunilor lui Ettore Scola. Avocatul Gianni, bogat si singur, dispretuit de cei trei stingisti ramasi. Luciana e obtinuta pina la urma de Antonio, cel mai sarac dintre ei, a carui iubire constanta aduce femeia-trofeu "pe calea cea buna".

Pe cit e de ambitios in a surprinde totul, C‘eravamo tanto amati gliseaza totusi permanent intre cinema si politica prin personaje-semn. In goana lor pe zeci de ani, acestea isi pierd o parte din carne, sustinind in schimb miturile Fellini si Antonioni sau representind optiuni politice care se revendica de la Hotii de biciclete (lui De Sica ii este de altfel dedicat intreg filmul). Dincolo de neimplinirile ei, productia lui Ettore Scola mi-a redeschis pofta de cinema clasic italian. Nu am vazut Hotii de biciclete si nici doua din episoadele trilogiei antonioniene, L’Avventura si La Notte. Carente ascunse, pentru care insa C‘eravamo tanto amati e cel mai bun revelator.