Nebunia sociala

Am folosit si in alte randuri conceptul de "nebunie sociala", datorita expresivitatii sale deosebite in raport cu starea de lucruri romaneasca a prezentului. Notiunea nu-mi apartine. Vine din psihiatrie si descrie, prezumtiv, unul dintre stadiile ultime de disolutie civica a unei societati. Psihoza colectiva reprezinta incapacitatea colectivitatii de a mai distinge (ca grup) intre bine si rau, intre rational si irational. Ea marcheaza punctul de debut al entropiei unui sistem uman dat. Desi multi deja se gandesc, probabil, ca intentionez sa vorbesc mai jos despre usurinta cu care noi intram in crize politice si economice majore, acceptand astfel, pe termen lung si, aparent, lipsiti de mari ingrijorari, degringolada ca mod de viata, voi spune din start ca nu pe acest palier se potriveste nebunia sociala, asemenea unei manusi, mentalitarului romanesc (accept totusi, fara rezerve, ca si multitudinea de "crize" constituie, pana la urma, tot un simptom de dezechilibru psihic la nivel comunitar!). Nu perspectiva de ansamblu devine instrumentul de masura al acestei anomalii, ci, oricat ar parea de paradoxal, amanuntul cotidian, in interiorul caruia viata abunda de semnificatii. Abulia sistemica se vede, asadar, mai ales in detalii, in automatismele asa-zicand "minore" al comportamentului public, bineinteles pentru cine (mai) are timp sa le observe.

Un profesor american (disparut, din pacate, recent, dintre noi) a predat, pe la inceputul anilor 2000, literatura, pentru un semestru, la Universitatea din Iasi. Tom Erskine (asa se numea omul in cauza), un bon viveur de felul lui, privea cu simpatie imensa, dar si cu surprindere nedisimulata, obiceiurile de convivialitate autohtona. Intr-o zi, mi-a marturisit deschis: "Codrin, sunt uimit de toleranta regulamentelor voastre fata de consumul de alcool in Universitate. Nu vreau sa ma intelegi gresit, ma simt foarte bine asa, aproape ca nu-mi vine sa cred ca e adevarat, dar nu pot sa nu ma gandesc ca, in campusurile americane, ceva similar ar fi de neimaginat. Tu ai stat ceva vreme prin universitatile noastre si stii ca, daca un student te-ar simti acolo ca ai baut, fie si o gura de sampanie, si te-ar reclama la administratie, ti-ai pierde instantaneu slujba." Stiam, cum sa nu stiu, "amanuntul", insa, acomodat cu schizoidia culturala locala ("una-i America, alta-i Romania"), nu-mi mai permiteam sa-l observ sau sa-i analizez implicatiile. Faptul ca, la noi, lumea celebreaza prin institutii (nu doar prin Universitati), in intervalul programului oficial de lucru, cu alcool, onomastici, zile de nastere si diverse alte sarbatori intra intr-o normalitate a locului, reversul aparand mai curand, pe meleaguri mioritice, drept un exotic exces de intransigenta etica.

Nu demult, presa a relatat, cu o anumita voiosie (am avut senzatia) despre profesorul de liceu din Lugoj care a publicat un fel de "autobiografie sexuala". Cartea era dedicata, neconditionat, propriilor elevi. Curiozitatea venea din "normalitatea" derularii evenimentului. Televiziunile au prezentat imagini de la lansarea volumului. Dascalul (imbracat elegant) vorbea, la microfon, unor tineri studiosi, fiind secondat de doi barbati seriosi (pesemne, tot profesori), cu rol, desigur, de "critici literari". Atmosfera avea un colorit sobru, de mare eveniment cultural. Imaginile se derulau in fundal, prim-planul ecranului oferindu-ne citate selectate, cu atentie, din tomul erotic. Le-am parcurs cu interes. Speram, pe ultimele nanosecunde dinaintea intrarii in angoasa ireversibila, la scuza aparitiei vreunui nou Henry Miller, ascuns in tipologia marunta a dascalului de targ transilvan. Nu se punea, din nefericire, problema. Talentul literar al domnului profesor era tot atat de vizibil precum cel al motanului Chiorutu’ pe care-l hranesc, de doua ori pe zi, in fata blocului. O insailare defazata de episoade cu erotism rudimentar si brutal, in jurul carora se articula metafizica adolescentului intarziat, degraba psihanalizabil in laboratoare de specialitate. Tonul "confesiunii" ramanea pretutindeni trivial si opac, fara o minima tresaltare artistica, compulsiv sexual, tradator de patologii subliminale.

Si totusi, situatia era privita de cei implicati (autor, public, colegi, presa si, inteleg, autoritati – ramase apatice in fata acestui spectacol "didactic") cu lejeritate, poate doar cu niscaiva umor. Directoarea colegiului de unde provine insolitul autor a precizat ca protagonistul este "un coleg bun si un excelent profesionist". Nimanui nu i-a dat tarcoale senzatia vreunei incompatibilitati deontologice, nimeni n-a fost uimit de altceva decat, cel mult, exotismul intamplarii. O senzatie de normalitate absoluta respira, psihologic vorbind, prin toti porii amintitului moment. Nu sunt un conservator cu sensibilitati pudibonde, dar am, marturisesc, nostalgia societatilor sanatoase mental, cu paliere clar conturate, functionale complementar. A fi profesor si a-ti exhiba obsesiile sexuale intr-o "autobiografie" prezentata drept carte pentru (propriii) elevi ramane, si dupa cele mai radicale standarde de liberalism, o forma de disfunctionalitate colectiva, o eroare de conceptie a mecanismului comunitar, o anomalie de asezare in dinamica existentei. Insensibilitatea fata de diformitatea etica a episodului, raportarea la el ca la o fateta diferita de "normalitate" (ceva adica abordabil la nivel de "stire"!) indica, as zice, inceputul nebuniei sociale. O singura dilema am totusi la sfarsitul acestui comentariu: ce se intampla atunci cand normalitatea majoritatii devine anormalitatea unei minoritati? Mi-e frica de ce ar putea raspunde psihiatrii.