Caută 
5 MIN
Mi-au venit pe net niste superbe imagini de primavara, la care cineva istet a inserat cite o sclipire de gind a Maicii Tereza. In totul e tot, era o chemare intru bucuria de a trai, fara nimic ostentativ-dogmatic, ci doar indemnuri delicate de a ne intoarce la natura, mai ales la natura umana. Citeva ziceri ne atrageau atentia asupra periculoasei tendinte de a ne complace, de la o anumita virsta, intre cei patru pereti, de a ne obisnui cu televizorul si cu celelalte acesorii care ne dau iluzia existentei. Parca erau scrise nu atit pentru mine, cit pentru "vecina" mea, octogenara intrata, de vreo sapte ani, intr-o lenta si, se pare, imparabila claustrare. Fenomenul a inceput insesizabil, cu gestul – care ni s-a parut, o vreme, firesc – de a inchide usa la camera ei. Apoi am observat ca, si atunci cind intra vreunul dintre noi in camera sau ii venea cineva in vizita, usa trebuia neaparat inchisa. "Manii!", ziceam intre noi, complice, si o lasam in pace. Altminteri, intretine o curatenie lucie, camera, desi plina de mobila si de tot felul de obiecte inutile, este agreabila. Si in restul apartamentului, mai ales in bucatarie, se simte mina ei de gospodina. Participa la orice discutie, cu multa verva, si are replica la orice. Are replica mai ales atunci cind ii sugerez – delicat sau exasperat, dupa starea de spirit in care ma aflu – sa faca o plimbare, sa ia aer. Nimic nu o supara mai mult ca acest atentat la libertatea ei la ne/miscare. "Las’ ca iei tu destul aer, te plimbi tu destul!", imi raspunde, ofuscata si, ostentativ, se inchide in camera ei. Sint sigur ca pentru 3-4 ore n-o s-o mai vad. E adevarat ca eu, daca nu ies o zi-doua zile din bloc, ma apuca toti dracii, devin irascibil, imposibil si, uneori, nedrept. Citeodata o iau ca interlocutor si meditez cu glas tare la legea porcariei universale: "Stii care e aia? o intreb. Ca unora le-a dat Dumnezeu viata lunga, le-a dat tot ce le trebuie ca sa se bucure de viata, iar ei stau inchisi intre patru pereti. Cel mult se boldesc pe geam, ca sa vada daca ninge, daca ploua, daca bate vintul…". Altadata o chem la fereastra bucatariei: "Vino repede, sa-ti arat ceva interesant!". Alearga ca o caprioara optzecista, curiozitatea ei fiind in nestirbita ebulitie. Si-i arat (dupa imprejurare si dupa anotimp): un batrin/o batrina care se misca de colo-colo, duce sau aduce un copil de la gradinita, cumpara o piine de la chioscul din gang. Sau pe octogenarul de la scara vecina, care-si plimba, de doua trei-ori pe zi, ciinele. Daca nu cumva ciinele il plimba pe el. "N-au decit sa umble", zice, intepata. "Ai putea face si tu miscarea asta", ii sugerez, dar deja nu mai am cui, intrucit a si disparut de linga mine, jignita de enormitatea exemplului.
"Asta nu-i orasul meu, cum sa ies singura intr-un oras necunoscut?!", ne-a spus, dupa vreo sapte ani de cind se mutase la noi. In termeni medicali (m-am interesat), asta se cheama agorafobie. Am vrut sa o duc la un doctor, dar bineinteles ca a refuzat. E adevarat, venise dintr-un oras mic, unde toata lumea se saluta cu toata lumea, unde se intilnea cu madam Cutare sau cu madam Cutare, unde, de la macelar pina la domn’ doctor si de la instalator pina la domn’ profesor, toti "socializau" voios si oarecum interesat, intrucit, la o adica, fiecare avea nevoie de fiecare. Iar aici, unde nu te cunosti bine nici cu vecinii de bloc, cum sa umbli aiurea pe strada, cind la fiecare colt pindeste un raufacator?! "Stirile de la ora 5", dimpreuna cu cele venite pe alte canale, inclusiv prin telefonul fara fir, o acapareaza si, cind dau oarecari semne ca as fi receptiv, incepe sa mi le povesteasca, ingrozita de atitia morti si raniti, de atitea furturi, atacuri la persoana, violuri si alte blestematii, "care nu erau pe vremea mea". Ii recomand, inocent, sa se uite la Animal Planet – la care eu ma uit aproape zilnic – si ma priveste cu ingaduinta. Nu-i plac animalele, nu-i plac ciinii, nu-i plac pisicile, iar leii, tigrii, crocodilii, serpii si alte lighioane de pe ecran o infioara mai ceva decit un oarecare ucigas "de la ora cinci". Persoanele cu animale de companie o irita vadit, dar eu, ca s-o echilibrez, ii povestesc despre ciini si pisici care au salvat vieti omenesti. Asta pare interesant, dar mult mai interesant este Tinar si nelinistit, care a ajuns la episodul 30.848. Sau cam pe acolo.
I-a ramas, o vreme, nevoia naturala de miscare. De citeva ori, venind instantaneu acasa, am surprins-o facind cros pe scara blocului sau prin apartament. "Buna si miscarea asta, ii zic, dar ce-ar fi sa iesi…". Se bosumfleaza instantaneu si dispare in camera ascunsa. Va reveni peste citeva ore, joviala si comunicativa, fara urma de resentiment (cel putin la vedere). Tot asa se va intimpla dupa certuri crunte si cuvinte grele, in urma carora eu ramin dezarmat si sufar citeva zile in tacere, pe cind ea nu pare sa aiba vreo apasare. Mi-a trebuit mult pina am priceput ca acest hartag face parte din "naturelul" virstei si ca nu trebuie sa ma implic in astfel de confruntari. In momente de convietuire pasnica ii dau exemple de familii care se macina in dispute zilnice, ea imi da si mai multe – avind o experienta de citeva decenii inaintea mea – ii caina si "ii cearta" pe cei vinovati, dovedind o intelegere impresionanta a fenomenului. Dar daca in clipa urmatoare i-as face cine stie ce repros, toate intelegerile de principiu s-ar duce naibii si-ar izbucni fara nici un fel de autocenzura.
…Batrina intra dezinvolta in cafenea, ia loc la o masa si comanda o bere. Pare o clienta consecventa a localului, glumeste cu chelnerita si se saluta cu diverse persoane. Emana o anume distinctie, chiar daca nu epateaza prin eleganta. Dupa un timp, mai apare o "optzecista", stau impreuna, sporovaiesc, trec in revista persoanele din local sau de pe strada, se vede ca sint in elementul lor. Ma gindesc la fapul ca si-au primit pensioara si-au iesit "la o berica". Poate ca si ele urmaresc "Stirile de la ora 5" sau "Tinar si nelinistit", in mod sigur sint marcate de tot felul de boli sau disconforturi ale virstei, dar stiu sa-si creeze clipe de relaxare, sa se bucure de ambianta, sa soarba, cu nari si cu priviri avide, primavara. Poate e ultima lor primavara, poate e ultima noastra primavara, oricum ar trebui s-o traim cu fervoarea a ceva irepetabil.
