„Noi mergem cu steaguri…”

Zi, nu stiu cum, flasca, fara idei; sau cu idei „lenese" – contaminare simpatetica, foarte probabil, cu peisajul dezolant de peste geam: lac acoperit inca de gheata, iar gheata, la rindu-i, de un pled subtire si spalacit de nea; si din loc in loc – pete cenusii, dezolante de pamint. Nici macar impatimitii pescari de asta iarna nu se mai vad. In micul nostru oras de provincie doar pe strazile centrale mai poti zari cite un trecator, doi, inaintind insa oarecum in ralenti, parca surpati in sine – mogildete sumbre, mocnind, ai impresia, de un greu, viscos resentiment…

Curios (dar si inspaimintator, totodata!) e ca acelasi peisaj sau aceeasi stare de spirit, mai curind (apatie, lehamite, lentoare – in gesturi si miscari -, chipuri stereotipe, cu o invariabila expresie de dezabuzare, indiferent ca apartin unor batrini sau tineri), am regasit-o zilele trecute la Reni, orasul de bastina al mamicii, unde merg, cind se poate, strabatind un drum de aproape trei sute de kilometri, drum impanat de gropi si intretaiat, la inceput, in zonele centrale ale republicii, de carute trase de caluti jigariti, iar de pe la Cahul pina hat, la Vulcanesti, ca un fel de marca arhaica a locului, de niste improvizatii pe doua roti, la care vezi, nevenindu-ti a crede, inhamat cite un magarus blazat…

Asemanarile sint uneori halucinante, mergind pina la o suprapunere totala, ca si acum ai avea de-a face cu niste clone, fie aici, fie intr-o Ucraina care, la vama Cismichioi, ma scutura brutal de umar cu mina unui granicer indesat, cu obraji rumeni si buze carnoase: „Pasport!". (Citeam, apropo, in cautarea referintei de Gheorghe Craciun si tocmai incercuiam laborios, cu creionul, un alineat in care era vorba de „preconceptia confortabila a unui izomorfism intre faptele de cultura si evenimentele istorice": ce ironice pot fi uneori coincidentele!…)

Clone nu doar umane: strazi, blocuri, peisaje, chiar felul in care arata, de pilda, trotuarele, intr-o zona si in alta, ori stilpii de telegraf (sau, ma rog, rictusul vinzatoarelor la alimentara, chiar curbura spatelui la tarabagii!) denota cind mai evident, cind mai insidios, dar intotdeauna inexorabil, categoric, fara drept de replica si, mai ales, fara nici o marja dubitativa, ca mai traim in acelasi spatiu, in acelasi URSS adica, tot astfel precum un corp bolnav, plin de rani purulente si de hematoame e fratele geaman al avatarului sau mai tinar si sanatos. De aici, neindoios, impresia de continuum pe care o ai in ciuda parca a certitudinilor formale: vami, hotare, parlament si alte alea. In adincurile socialului, inertiile troneaza netulburate. N-ar trebui sa ne facem iluzii: nu sintem nici macar oameni de tranzitie, am ramas aceleasi variante ale „omului nou", construit totusi de sistem – niste fiinte ciudate, traind, aidoma asasinilor lui Arghezi, intr-un dublu regim ontologic: „cu sufletele-n bezna si degetele-n soare"…

Umblu, apropo, in mormanul de carti din antreu dupa un volum de poetica (parca aici il pusesem) si dau – cinic joc al intimplarii – peste un cartoi de Scrieri ale lui Emilian Bucov, cel mai industrios dintre poetii nostri proletcultisti. Cind il voi fi citit ultima data? Probabil prin anul doi de facultate, adica – incredibil! – acum treizeci de ani. Era o lectura obligatorie, un nume sacrosanct al realismului socialist si nu-l puteai caracteriza decit cu vorbele criticii oficioase: o nota personala in raspar te putea costa exmatricularea. Ei, bine, nu-mi vine sa cred cita presiune doctrinara se punea atunci pe mintile oamenilor. O mostra la intimplare, care reda peisajului tern din jur, printr-o neverosimila prestidigitatie de cod cultural, stralucirea de artificiu de altadata; e ca si cum ai sterge praful de pe suprafata unei oglinzi si ai intelege, deodata, ca toata nebunia pe care o crezusem revoluta pina acum e bine mersi: „Noi mergem cu steaguri pe calea-nfloririi, / Cravata ne flutura-n vint. / Ca noi, mingiiati si-ncalziti de iubire / Nu-s altii pe-ntregul pamint. (…) Pe orice suisuri, pe treptele vietii – / Noi astazi intruna urcam, / Ni-s faptele mari, leniniste, ‘ndraznete, / Copii ai lui Lenin sintem!"…