O falsa dilema si o febra de sezon

De la o vreme, unii intelectuali romani, nutriti din cultura de stanga occidentala, au inceput a-si etala simpatiile proeuropene, in dezacord fatis cu politica americana. A fost de bonton in Franta anilor ’60, cand cu apogeul politicii generalului de Gaulle de recuperare a maretiei de altadata, scoasa din uz prin umilitoarea prabusire a tarii in mai-iunie 1940, compromisa odata in plus de colaborationismul guvernului de la Vichy, dar si de a unei bune parti a elitelor franceze, sa te opui politicii americane. Atunci cand ai ca port-drapel un personaj de talia generalului, iti convine sa te opui tendintelor de dominatie americana pe batranul continent, in anii de plumb ai Razboiului Rece. S-a purtat atunci un razboi cinic, in zona serviciilor secrete, dar si a ideologiei, pentru controlul Europei. URSS era la apogeu, controla direct jumatate de continent si nazuia la stapanirea Europei intregi. Continentul era atunci devastat de razboi, amenintat de foamete si de bolsevizare fortata. Capetele cele mai luminate au vazut in aceasta stare de fapt perspectiva unei noi robii, ce statea sa o inlocuiasca pe cea nazista. Ei au avut capacitatea sa vada bolsevismul dincolo de aparente, sa-i evalueze corect riscurile, sa accepte si sa gestioneze planul Marshall de salvare a Europei Occidentale, dar si a Iugoslaviei.

Ce faceau diversi intelectuali de stanga in acest timp? Ei bine, ei se indeletniceau cu calatoriile bine dirijate in URSS, acolo unde regimul isi etala in voioase scene potemkiniste realizarile, nu si pe cele cateva milioane de cetateni ascunsi in Gulagul de la Marea Alba, din Marele Nord ori de aiurea. Intorsi acasa, scriau carti entuziaste despre marile realizari din patria socialismului, ii ridicau statui lui Stalin, primind in schimb… stipendii deloc neglijabile. Acesti apostoli ai bolsevismului in Vest traiau pe picior mare cu bani primiti prin filiera KGB. Europa Occidentala era infestata de retele de spionaj, iar agentii ei, deghizati in intelectuali onorabili, multi lideri de opinie, isi faceau obedient datoria. Unii erau sedusi de crezul lor, altii erau doar oportunisti. Atunci cand traiesti «ca la Paris» pe bani sovietici si ai simpatii de stanga, opunandu-le dreptei americane, parca-ti vine sa propovaduiesti «mareata Uniune Sovietica» si pe «generalissimul Stalin – apostolul pacii», nu-i asa ? In vremea in care Elsa Triolet, Romain Roland, Louis Aragon, Picasso, dar si multi altii ce credeau in «miracolul sovietic» isi faceau datoria fata de stapani, numele cele mai nobile de la noi cadeau secerate in luptele din munti sau putrezeau in puscarii, iar poporul, in sublima lui naivitate, ii astepta… pe americani. Si i-a asteptat decenii in sir, iar multi au murit cu acest vis frumos. Acum, ca americanii au venit, sunt principalii nostri aliati, iar noi – in masura in care suntem predictibili – aliatii lor, unii intelectuali prefera sa preia prejudecati frantuzesti sterile, afisand un proeuropenism fudul si gaunos, opozabil unui presupus americanism agresiv. «Noi suntem cu Europa – ii auzi pe uni i-, doar aici sunt valorile fundamentale…». Te crucesti de prostie si ignoranta. Dar cine a salvat Europa, stimabililor? Cine a deblocat Berlinul? Cine a perpetuat valorile democratiei si ale identitatii occidentale, luate cu asalt de o retea de spionaj absolut redutabila, infiltrata in cele mai diverse domenii, de la lumea muncitoreasca la cea academica, de la taranime la armata si diplomatie? Cumva agentii KGB-ului sau planul Marshall?

De la intelectuali stangisti, cititori superficiali ai istoriei Europei, ignoranti sadea ai subtilitatilor geopolitice, cuprinsi de o suspecta amnezie cu privire la suferintele romanilor si ale celorlalte popoare din Est, aceste idei au trecut la politicieni cu bazdac, prinsi si ei de flama antiamericana. Atunci cand  guvernul SUA s-a aratat ingrijorat de riscul caderii in anomie a crizei politice de la Bucuresti, unii politicieni de sezon de pe la noi si-au manifestat nemultumirea cu privire la… presiunea americana, fara a mai pune sub semnul intrebarii inconstienta lor bolnava.

De cand exista, Romania a fost stat independent, prosper si demn atata vreme cat s-a bazat pe relatii solide si predictibile, dar si pe sprijinul unor actori importanti ai scenei internationale. Ca a fost Tripla Alianta, intre 1883-1914, ca a fost Franta, in anii interbelici, ca e SUA astazi, Romania a fost beneficiar de protectie si furnizor de pace. Mai mult chiar, pentru statalitatea Romaniei in aceasta parte a lumii vesnic disputata, este mult mai importanta apartenenta noastra la NATO decat oricare alta forma de cooperare internationala.

Cat despre intelectualii febrili, nutriti la sursele culturii stangiste occidentale, nu pot decat sa le recomand – iertat sa-mi fie tonul pedagogic – diversificarea lecturilor, o clipa de recurs la memorie si un dram de intelepciune.