Am primit la inceputul verii de la scriitorul Adrian Alui Gheorghe o frumoasa editie adaugita, aproape completa, a jurnalului lui Aurel Dumitrascu, intitulat simplu Carnete maro. Poetul disparut atat de devreme are mare noroc: un prieten ii pastreaza nu doar memoria, ci se ingrijeste si de memoria operei sale. Nu e deloc putin lucru, in lumea noastra literara, in care amnezia vine nedrept de prompt. Citisem, cu ani in urma, si prima editie, pe care o semnalasem intr-o cronica literara. E vorba de o confesiune tensionata, strabatuta de la inceput de un incapatanat presentiment al mortii, marturisind despre o existenta predispusa la a se feri cu discretie de tapajul general in nisele securizante ale cartii (nu intamplator al doilea volum al autorului, cel mai bun, de altfel, se numea Biblioteca din nord). Nu pot comenta acum cartea in ansamblul ei; ma voi opri, prin urmare, la ceea ce mi se pare mai impresionant. Daca prima parte a jurnalului este unul al vietii, cu tot ce inseamna aceasta, de la iubiri demente, la lecturi esentiale si exuberanta prieteniilor, insemnarile ultimilor ani, cand boala se agraveaza, pot fi citite ca o sceptica pregatire pentru moarte. Ele inregistreaza ultimele notatii ale celui care a fost Aurel Dumitrascu, nu numai un poet de prim raft al generatiei ’80, ci, se vede astazi limpede, un om de o verticalitate exemplara, desi fragil, fizic si psihic, precum un cristal. Cateva observatii generale, inainte de a trece la radiografierea acestor ultime insemnari diaristice: mai intai, ceea ce poate atrage atentia, chiar si la o lectura grabita, este faptul ca "spovedania" nu se face in mod firesc, la persoana intai, ci, paradoxal, la persoana a doua; autorul se dedubleaza, parca: cel care se apleaca asupra paginii si judeca faptele si trairile diurne isi castiga, astfel, un statut independent. Semn al fictionalizarii discursului intim, procedeul genereaza efecte fericite in ordinea litera(tu)ritatii scriiturii.

Boala ii prilejuieste acestui poèt maudit un alt pretext al detasarii de propria persoana; se instituie un sentiment acut de instrainare, care dicteaza reflexii dintre cele mai crude, mai curajoase (caci, stim de la Steinhardt, in fata mortii singurul curaj posibil este cel fizic): "E foarte grav ce ai? O sa scapi? Un imperiu de nedumeriri, o «delasare» zilnica. Uneori ai sentimentul ca nu-ti mai apartii, ca nu te mai poti stapani. Si nu moartea, in greata ei imensa, te sperie, ci venirea ei prea grabita, aroganta ei. Ii privesti pe cei din jur si gandul ca poti sa mori inaintea lui Ceausescu te enerveaza peste masura".

Se imbina, in aceste randuri, cele doua obsesii permanente ale jurnalului ultimilor doi ani: iminenta sfarsitului si coplesitoarea absurditate, ubuesca, a comunismului. Aurel Dumitrascu respingea din toata fiinta sa aberatia ultimelor zbateri brutale ale dictaturii, opozitia sa, dincolo de unele gesturi barbatesti, de fatisa disidenta, imbraca forme ontologice. La un moment dat, ajuns la limita suportabilitatii (o dubla limita, cea a trupului, care indura hachitele unei pe atunci nediagnosticate maladii si a spiritului revoltat pana la extrem de grotescul vremurilor), ideea mortii i se pare salvatoare, chiar daca nedreapta in acelasi timp; extinctia ar fi, oricum, mai fireasca decat un simulacru de viata dusa in lipsa libertatii: "Nu mai poti avea «intelegere» pentru ceea ce se intampla. Ssi daca intelegerea inseamna moarte, atunci e de preferat moartea".

Asa stand lucrurile, devine explicabila profunda dezamagire care, nu dupa multa vreme, a inlocuit firescul entuziasm al scriitorului imediat dupa decembrie 1989. Adnotarile sale devin ele insele din ce in ce mai lipsite de vlaga, tradand un dezgust total, un sentiment al zadarniciei care ii dicta sa incheie orice forma de manifestare a spiritului. Prestanta morala a omului Aurel Dumitrascu se manifesta, in aceasta perioada, in publicistica patimasa in care isi risipeste ultimele farame de energie. In contextul atat de vascos al lui 1990, vocea sa constituia o oaza de luciditate, de onestitate, inabusita, din pacate, in pasla lipsei de discernamant a celorlalti, dar si un incofortabil deget acuzator la adresa disidentilor de mucava: "In sistemele totalitare, adaptabilitatea este aproape sinonima cu libera consimtire la conditia de sluga. (…) Tot ceea ce catalogam drept curaj nu-i decat o disperare care nu-si mai poate stapani limitele".

Sunt cuvinte scrise cu certitudinea ca nimic nu mai era de pierdut. La foarte putina vreme dupa aceea, moartea a cazut ca o cortina grea, dupa un spectacol dramatic. Erou atipic, invins de viata, poetul Aurel Dumitrascu a murit, printre altele, si dintr-o imensa delicatete.