O poveste cu prosti si destepti

In proza scurta a lui Liviu Rebreanu exista o scriere despre doi tarani, tata si fiu, care se trezesc cu noaptea-n cap ca sa ajunga de cu vreme la tren si sfarsesc prin a nu-l mai prinde. Nu mai stiu daca „Prostii" figureaza printre bucatile literare din manualele scolare. Copiii cu mintea ascutita ar avea ce invata din ea.

La iesirea din casa, omul, trezit inaintea cocosilor, se impiedica de prag, iar nevasta-sa, „cu glasul ragusit de spaima", ii profeteste: „baga de seama sa nu patesti ceva, ca asta nu inseamna bine!". Maniat de vorba proasta a muierii superstitioase, taranul o stropseste, apoi isi face o cruce mare, zice un „Doamne-ajuta" si o apuca cu adormitul de fiu-su pe ulitele Nasaudului amortit de somn. Voiau sa se duca pana la Salva. Google Maps indica o distanta de 6-7 km intre cele doua localitati. Costul estimat al combustibilului, 3,21 RON. Timp de parcurgere cu masina, circa 7 minute. Pe jos, o ora si vreo douazeci de minute, in pas odihnit.

Pana si gara dormita cand se pusera ei pe asteptat trenul. Trece timpul, se aduna multi, multi oameni in sala de asteptare, locomotiva se aude deja suierand, iar seful de gara, cu ochii carpiti de somn si pus pe harta, abia de catadicseste sa le vanda calatorilor bilete. Daca nu-l credeti pe Rebreanu, poate va conving sefii de statii din Galanesti ori Vicovul de Jos, judetul Suceava. Ia, mai bine sa ne intoarcem la poveste. Bruscati de un vardist violent cu „mojicii", fruntasii desteptarii ajung, ghinion!, in coada cozii de la bilete. Vine trenul, opreste „o minutaaa" si da sa se urneasca din loc. Aflati inca la ghiseu, cei doi tarani capata in cele din urma biletele, nu fara a se scuza ca i-au stricat dimineata sefului: „Iarta, domnule, iarta-ne si nu ne napastui… Ca noi suntem prosti, pacatele noastre… Pesemne asa ne-a lasat Dumnezeu, prosti si necajiti si nepriceputi". „Mi-e scarba si-mi vine rau cand va vad", ii scuza seful, scuipand cu greata.

Trenul suiera si fumega, codasii disperati dau sa urce din mers, numai ca unul din ei, varstnicul, este pocnit de controlor si se pravaleste pe peron, podidit de sange. Calatoria cu trenul s-a terminat inainte de a incepe. Se implinise vorba muierii. „Sa va sculati mai devreme, putregaiule, si sa nu mocositi, fire-ati ai dracului sa fiti", le urla, dintr-un vagon, huliganul in uniforma.

Prostii lui Rebreanu sunt fiinte de o candoare deconcertanta. Constiinta lor plasmuieste in mod invariabil scenarii fataliste, incapabile de ajustare in raport cu datele schimbatoare din real. Posesori ai unui bun-simt absurd, ei par a trai cu credinta ca lumea curge doar cu viteza molcoma si discreta a ritmurilor stravechi. Chiar daca s-au trezit mult prea devreme, e, totusi, posibil ca trenul sa ajunga in statie inaintea lor. Chiar daca au cumparat bilete mult prea tarziu, e, totusi, posibil sa se urce in tren, desi blestemata de masina se afla deja in miscare. Chiar daca unul se agata de clanta unei usi blocate, e, totusi, posibil ca usa sa se deschida. Chiar daca au pierdut trenul, e, totusi, posibil sa se duca in treaba lor si pe jos.

Politetea lor e nesfarsita. Daca cineva ii injura, ei isi cer iertare pentru eventualul neajuns provocat. Daca cineva ii imbranceste, ei se trag inapoi. Cand iau bataie, nu riposteaza, ci se resemneaza. Un asemenea complex de smerenie asumata, placiditate inculcata si obedienta exagerata nu poate fi folosit ca scut eficient si adecvat contra actelor primitive de dispret, tafna si brutalitate. Nedreptatit, agresat, boicotat, prostul matriceal al lui Rebreanu isi varsa amarul intr-o vorba de o maretie caraghioasa, trimisa ca un blestem asupra tuturor celor ce i-au stricat planul de calatorie cu trenul: „Nu v-ajute Dumnezeu sfantul!".

Asemenea fiinte nu sunt doar personaje literare, ci indivizi in carne si oase. Ei pot fi vazuti la tot pasul. Numarul lor, de ordinul milioanelor, il intrece cu mult pe cel al desteptilor care stiu sa traga foloase din te miri ce. Arma cea mai de temut pe care prostii o poseda este prestiinta vesniciei. „Nu v-ajute Dumnezeu sfantul!" este o replica buna pentru orice fel de neajuns si impotriva oricui. Semintiile astfel blestemate se vor scufunda in negurile intunericului si lumina vietii nu se va mai aprinde in ochii puilor de vrajmas. Damnare totala, ireversibila, eterna. Asta-i apocalipsa empirica din miezul de nuca al unei vorbe rostite la ceas de necaz!

Acum, sa ne imaginam ca in dimineata zilei de 29 iulie, in duminica in care se citeste pilda despre inmultirea painilor, milioane de prosti se vor trezi cu noaptea-n cap, sa se duca la vot. Multi vor astepta, cu o serenitate multiseculara de baci moldovean, sa se deschida si/ sau sa se inchida sectiile. Altii, mai vranceni, mai munteni sau mai olteni, dupa preferinte, se vor inghesui si se vor inghionti pentru o picatura de tus scursa din sfintele stampile. Cei mai ungureni, mari, s-or vorbi si s-or rasuci, pe Base sa-l scape de Ponta si Crinache.

Nici in clipa capitala a trecerii democratiei prin gara („Romania, o minutaaa!") ei nu vor fi inteles ca au tot fost si or sa mai fie nedreptatiti (oricum va iesi, bine nu va fi), agresati („Votati, ma, fire-ati ai dracului de prosti, votati!"), boicotati („Stati acasa, mocofanilor, ce mama naibii cautati la vot? Nu mai bateti la usa, iesim noi din cand in cand!"). Intr-un cuvant, prostiti.

Desconsiderati, injositi, violentati, milioane de prosti, cu credinta lor nestramutata in virtutile smereniei, politetii si resemnarii, vor oferi desteptilor care stiu sa traga foloase din te miri ce un nou prilej de boicot. Celor carora destinul, in magnanima sa indiferenta, le-a rezervat conditia de „prosti si necajiti si nepriceputi" le va fi imposibil sa inteleaga de ce li se intampla tocmai lor ceea ce li se intampla. Asa-i in democratie. Viata le joaca feste prostilor care pornesc la drum mult prea devreme spre a-l incheia mult prea tarziu.