Omul-pubela

Matei Visniec este unul dintre cei mai cunoscuti dramaturgi contemporani, jucat si in Iasi in fiecare stagiune. Succesul lui se explica si prin faptul ca teatrul sau ataca teme ale actualitatii, punindu-i spectatorului in fata o oglinda deloc confortabila. Spectacolul nu mai are nimic demonstrativ, nu mai face cu ochiul, ci spune fatis ce are de spus, cu o franchete ce-l cistiga pe cititor/ spectator, si asta pentru ca textul i-o permite. Exemplar din acest punct de vedere este piesa-experiment Teatru descompus sau omul-pubela, la care ma voi referi in continuare, fie si pentru ca avem destule de invatat din ea.

Omul din cerc este cel care refuza contactul firesc, simplu cu ceilalti; e cel pentru care empatia nu mai constituie o obisnuinta, o necesitate, ci o sursa de spaima: "Daca vreau sa fiu singur, ma opresc, scot creta neagra din buzunar si trag un cerc in jurul meu. In interiorul cercului ma simt la adapost". Cit de linistitoare e insa aceasta securitate aparenta? Caci nu agresiunea sociala este problema, nu avem de a face cu vreun caz particular de agorafobie, ci cu o anxietate devenita boala vremii: individul nu se ascunde doar de celalalt, ci mai ales de sine insusi: "Cercul ma izoleaza perfect de lumea exterioara si de mine insumi", se entuziasmeaza el prosteste. Ce mai ramine din om, de vreme ce el fuge de realitate si se fereste din calea propriilor problematizari, isi refuza dilemele, indoielile, refuza, de fapt, viata? Nimic altceva decit un "sclav fericit", un rob al unor inertii pe care si le-a creat si in mediul carora se simte, chipurile, confortabil. Numai ca, asa cum se petrece mai mereu, sistemul, odata creat, perfectionat, capata o cruda independenta si-l transforma pe individ intr-un simplu obiect: "Se spune ca toate cercurile ascund, totusi, o capcana. Se spune ca uneori omul intra in cerc si ca nu mai poate iesi. Se vorbeste chiar despre oameni care, in pofida vointei lor, au ramas blocati in cercuri. Se mai vehiculeaza ideea ca oamenii care traiesc in cercul lor de zece sau de douazeci de ani sint, in realitate, prizonieri ai cercului". Acest prim calup monologic, si toate celelalte asemenea lui, pot constitui, la nevoie, miezul unei piese aparte. Pe vremuri, probabil Visniec le-ar fi dezvoltat; acum i se pare indeajuns sa traga semnalul de alarma.

Tocmai de aceea ar fi redundant sa ma opresc la fiecare bruion in parte. Cert e ca gasim tintuite in acest insectar al bolilor veacului tot felul de situatii, de la manipularea prin cuvint, pina la cea prin oferta promotionala inselatoare. Stilistic, teatrul autorului s-a diversificat, amestecind ironia, grotescul, sarcasmul cu lirismul de cea mai pura speta (Voci in intuneric I). Visniec executa partituri diferite, fara a le mai sili sa devina parti ale unui intreg organic. Spalarea de creier este recomandata, in cea mai senina maniera posibila, "marelui public", ca relaxare, ca mod de a se debarasa de grijile fiecarei zile: "Sinteti stresat? Angoasat? Dezamagit? Alienat? Sinteti torturat de indoieli existentiale? Va e frica de batrinete sau de moarte? Incercati o spalare de creier". Iata spotul: scopirea de ratiune pare calea cea mai sigura pentru defulare. Nu asta face, zilnic, in doze din ce in ce mai mari, devenind mari consumatori de programe TV idioate? Paradoxul final frizeaza, in mod voit, sarcasmul: "Spalarea creierului reprezinta libertatea ideala, forta de a trai plenar extazul individual si social, accesul la fericirea suprema". E aici ceva din limbajul de lemn al propagandei comuniste, semn ca procedeul supravietuieste, deghizat in tot felul de discursuri publicitare. Oare consumismul nu e tot o ideologie? Sau, macar, nu functioneaza identic?

Rezultatul? Foarte simplu: omul-pubela. Adica acela transformat, din egoismul, nepasarea, cecitatea si mai ales cinismul celorlalti in recipient al expectoratiilor, al dejectiilor psihice. Totul pare, cum scrie autorul, "un cosmar colectiv", in care fiecare este victima si totodata tortionarul celuilalt. Si, atentie, nu e vorba de nici o opresiune de natura politica, ci de o drastica ingustare a scarii de valori, in care nu mai au loc valorile altuia. Alteritatea nu ne convine, deci ingaduit ne este sa o oprimam. La inceput pentru a ne fi mai bine, apoi din simpla obisnuinta, in cele din urma chiar dintr-o rafinata placere de a calca in picioare ceea ce ne e strain.

Va suna cunoscut? Priviti mai atent in jurul dumneavoastra si veti descoperi destule scene similare.