Orbitor, privitul in afara

Traim intr-o civilizatie a imaginii. O societate in care omul este asaltat, agresat chiar, de informatia transmisa pe cale vizuala. Efectul pe care il are televiziunea asupra creierului uman este edificator pentru ceea ce (ni) se intimpla si in alte aspecte ale vietii cotidiene. Omul, transformat intr-un receptacul pasiv de imagini dinamice isi pierde sau isi altereaza capacitatea de a se raporta critic la realitatea inconjuratoare. Absoarbe ca un burete tot soiul de informatii – mai mult, mai putin sau deloc utile – si, uitind ca are o viata de trait, o traieste pe a altora. Plinge la telenovele, cind eroina principala sufera, dar este nepasator la problemele si nevoile reale ale celui de linga el.

In mod paradoxal, cu cit vedem mai multe si mai mult in afara noastra, cu atit sintem mai orbi. Deschisi la maximum catre realitatile materiale, ne intunecam si devenim insensibili la lumina dumnezeiasca. Ba chiar si la a vedea dincolo de coaja imediatului palpabil, fapt remarcat si de scriitorul Antoine de Saint-Exupery, care, depasind convingerile anatomiei umane, afirma ca „limpede nu vezi decit cu inima; ochii nu pot patrunde pina in adincul lucrurilor". A cauta sa vezi nu e totuna cu a te lasa impresionat (in sensul fotografic al cuvintului). Prima este o actiune care te antreneaza cu toata fiinta, cea de-a doua este o stare care te apropie de nivelul vegetalului.

Despre astfel de orbiri si de vederi ne relateaza si Evanghelia care se va citi miine in bisericile ortodoxe (de la Matei, capitolul 9, versetele 27-35). Doi orbi s-au tot tinut de Iisus pe drumul spre casa in care era gazduit atunci si nu au contenit sa-L roage a-i vindeca. „Credeti ca pot sa fac Eu aceasta?", ii intreaba, ajuns in casa, Hristos. Iar ei au raspuns: „Da, Doamne". Si i-a vindecat, atingindu-se de ochii lor si spunindu-le: „Dupa credinta voastra, fie voua!"

Cei doi orbi nu-L vazusera pe Iisus, ci auzisera despre El ca face multe si mari minuni. Dar ei, cu ochii lor, nu vazusera aceste minuni. Altii le-au vazut si le-au povestit, iar ei au crezut. Nu-i asa ca situatia aceasta va este extrem de familiara? De cite ori nu auzim si noi in jurul nostru spunind pe cite cineva: „Eu, daca as vedea o minune, as crede; nu pot sa cred decit ceea ce vad". Si desi sint persoane care le dau marturie despre minunile pe care le face Dumnezeu chiar si astazi, ei se incapatineaza sa nu creada. In schimb, aceiasi oameni, vazind, spre exemplu, un film artistic, o fictiune asadar, reactioneaza de parca cele de pe ecran ar fi reale: rid, pling, se enerveaza etc. Se „implica". Or, ca sa luam alt exemplu, daca vad o stire la televizor, chiar daca le explici ca nu este intru totul adevarata, ca este manipulata o bucatica de adevar imbracata in multa minciuna, te alegi cu o privire neincrezatoare: „Stiu eu mai bine, am vazut stirea…" Este creditat televizorul, nu persoana care ii aduce contraargumente si dovezi, oricit de zdrobitoare ar fi ele.

Atit de mult ne-am pervertit vederea incit nu conteaza decit ceea ce ochii nostri pot cuprinde. Chiar si asa insa, ar spune acum un circotas, daca Dumnezeu ne iubeste asa de mult si vrea ca noi sa credem in El, de ce nu face minuni pe care sa le vada si aceia care numai asa se lasa convinsi? Aparent, o cerere de bun simt. Numai ca Dumnezeu nu face minuni care sa ne violeze liberul arbitru. Daca minunea ar fi prezenta in fata unui astfel de suflet indoielnic, el nu ar alege sa creada in Dumnezeu, ci ar trebui, ar fi constrins de evidenta minunii sa creada ca El exista. Or, omul are o demnitate mai mare decit a plantelor sau a animalelor care nu pot sa aleaga, ci vietuiesc obligatoriu dupa legile sadite de Dumnezeu in ele. Unde ar mai fi libertatea omului daca el n-ar mai avea incotro si ar trebui sa creada, fortat de evidenta unei minuni? Sau daca i s-ar da, sistematic si prompt, curs unor cereri de tipul arghezianului: „Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!"?

Pe de alta parte, unii au fost si in zilele noastre martori la minuni (cum ar fi vindecarea unui bolnav sau a unui demonizat caruia i s-a savirsit slujba sfintului maslu), dar au ales dupa aceea sa creada ca, de fapt, exista o explicatie stiintifica si pentru aceasta. Dumnezeu ne iubeste atit de mult, incit este dispus sa faca minuni celor dispusi sa creada, celor care ar vrea sa creada, dar, din diferite motive, nu pot. Daca esti onest in inima ta, in cautarile si framintarile tale, in angoasele si in neputintele tale, Dumnezeu face si o minune, acea minune care sa te ajute sa faci un salt de credinta. Dar minuni de dragul minunilor nu se fac pentru ca nu ne folosesc. Trimis de Pilat la Irod spre a-L judeca, Iisus nu a raspuns nimic acestuia din urma, desi Irod ar fi vrut „sa vada vreo minune savirsita de El" (Luca 23,8). Sintem si noi atinsi, adesea, de bolnava curiozitate a lui Irod.

Cel care isi vede pacatele sale este mai mare decit cel care ar invia mortii, spune o invatatura patristica. Un lucru cutremurator si greu de primit de omul zilelor noastre, avid de senzational, de imagini care sa ii excite la maximum retina, dar nedispus sa reflecteze asupra propriei vieti, asupra dorului acela din inima care nu-i da pace, asupra constiintei care il mustra sau asupra golului pe care il simte in viata sa, desi are tot ce-si doreste. Daca ar privi in sine, daca i-ar cere lui Hristos sa-i redea vederea interioara, duhovniceasca, daca ar crede ca dincolo de ce pot cuprinde ochii se afla ceva ce numai inima poate cuprinde, ar primi darul inlauntrul-vederii. (Nu al inainte-vederii, adica al proorocirii celor ce vor fi, ca acest dar nu ne este de nici un folos daca nu ne vedem pacatele.) Ar intelege cit de orb a fost si cit de multe ii sint pregatite sa priveasca, cit de adinc poate patrunde ochiul inimii. Si-ar vedea astfel pacatele, ar vedea, adica, instrainarea sa de Dumnezeu. Si ar striga dupa Hristos, s-ar tine scai de El ca sa-l vindece de boala distantarii, sa-i dea puterea de a se apropia din nou de Tatal cel ceresc, Cel care l-a adus din nefiinta la fiinta.

„Credeti ca pot sa fac Eu aceasta?" este intrebarea pe care ne-o adreseaza si azi Fiul lui Dumnezeu cel nascut „mai inainte de toti vecii". El nu ne obliga, ne intreaba doar. Iar noi nu sintem nevoiti sa-L credem, ci alegem sa vrem sa-L credem sau nu. Sa capatam vederea sau sa raminem orbi, chiar avind ochi sanatosi. Ochi osteniti de privitul in afara, adica in gol.

Preotul Constantin Sturzu semneaza in fiecare simbata rubrica pe teme de religie din ‚Ziarul de Iasi". Este consilier cultural al Arhiepiscopiei Iasilor, preot la Parohia „Nasterea Maicii Domnului" – Talpalari (Iasi). Absolvent al facultatilor de Teologie Ortodoxa si de Filosofie

Publicitate și alte recomandări video