Pensionarul lefegiu

O asa-numita "ordonanta de urgenta" a Guvernului a incins binisor spiritele. E vorba de actul salutar care interzice cumularea pensiei si a salariului. Sigur, exista si oarece cazuri care necesita o revizuire urgenta. Ma gindesc, in primul rind, la actori. Un actor bun nu are virsta (de pensionare). Si cu cit e mai in virsta cu atit e mai cautat. In plus, dupa cum este bine stiut, actorul iese la pensie cu un venit ridicol. Ca sa fiu limpede, pe maestrul Beligan as dori sa-l admir si la venerabila virsta de  o suta de ani. Pe maestrul Rebengiuc, la fel… Nu acelasi lucru il pot marturisi despre alti pretinsi maestri.

Ideea ca senectutea este indispensabila pentru bunul mers al societatii si al universului mi se pare discutabila. A pune semnul egalitatii intre batrinete si istetime s-a vadit a fi o eroare. Ideea a fost aplicata spontan, cu efecte malefice, in China comunista, de exemplu. La un moment dat, toti membrii Comitetului Central al partidului dirijat de Mao aveau, fiecare in parte, peste optzeci de ani "batuti pe muche". Pusi la un loc, numitii membri erau mai batrini decit mileniile, decit facerea lumii si decit Dumnezeu insusi. Urmarile au fost catastrofale. "Revolutia culturala", care, as observa, s-a sprijinit indeosebi pe fanatismul necugetat al tinerilor, e numai una dintre ele. Ea a pornit dintr-o minte obosita de puritan comunist.

Convingerea ca virsta iti confera prin ea insasi un drept – dreptul de a ocupa o functie de conducere, dreptul de a da sfaturi si indicatii despre viata si sex, dreptul de a tine predici la capatiiul mortilor, dreptul de a comanda – este foarte raspindita in Romania, mai cu seama in mediul academic. In Statele Unite, orice profesor de 65 de ani, cu oarecari merite, devine "professor emeritus" si se retrage, fara mofturi, in linistea gradinii, printre straturile de gladiole si roiurile de albine. Saul Kripke, logicianul genial de la Princeton, nascut in 1940, a acceptat tacit (in 2002) fatalitatea de a deveni "emeritus", un "fost". Sigur, universitatile straine au profitat de "libertatea" pensionarului si l-au invitat sa tina prelegeri (contra cost), dar nu l-au angajat cu norma intreaga si pe o durata nedeterminata. Oricit de genial ar fi, Saul Kripke a ramas un pensionar itinerant, precum, mai aproape de noi, semioticianul si prozatorul Umberto Eco (nascut in 1932). Sa mai spun? Nu acelasi e cazul in spatiul valah.

La noi, virsta pensionarii e privita ca o "tragedie" nu numai strict privata, ci cosmica. Daca academicienii ar merge pe la casele lor, s-ar zgudui, pesemne, vazduhurile, noaptea s-ar albi subit, fluviile ar incepe sa curga de-a-ndoaselea, de la varsare catre origini, iar femeile s-ar naste cu barba si mustati. Numai la noi, batrinetea este prin definitie inestimabila. Ea nu mai e virsta junghiurilor si artritelor, a ideilor fixe si a uituceniei. Batrinetea devine de-a dreptul o virsta atletica si o etate a elasticitatii musculare. Abia batrinii ar avea justificarea de a participa la proba de maraton. Dar la noi, cum e obiceiul, nu e ca prin alte parti.

Tinind seama de pildele ilustre din tarile de veche civilizatie, imi explic mai greu vociferarile cu care a fost intimpinata "ordonanta de urgenta", de la care am pornit in acest articol. Fireste, ca intotdeauna, e vorba de bani foarte multi si, mai cu seama, de banii bugetului. De vreme ce poti sa ai ca fost magistrat, ca fost profesor universitar, ca fost ofiter de "geniu", ca fost ambasador in Cuba, 100 de milioane pensie, de ce sa nu accepti si un salariu de inca o suta de milioane? Nu ar fi o curata timpenie? Ar fi, dupa modul romanesc de a rationa. Prin urmare, zic specialistii, "ordonanta" e nelegiuita, incorecta politic, vicleana si profund antinationala.

La urma urmelor, nu e nimic ciudat in aceste critici. Nu e nimic ciudat in peroratiile academicianului Razvan Theodorescu. Omul isi apara privilegiile. Nu e numai academician, dar tine si lectii la o universitate. E, cum ar veni, nemuritor si nepensionabil. Ciudat este ca o seama de comentatori relativ tineri (si oricum mai tineri decit susiscalitul) incearca sa invalideze "ordonanta", prin numirea inversunata a exceptiilor. In special, a cazului marilor actori. Oricit de stralucitoare insa, exceptiile nu pot anula indreptatirea morala a "ordonantei".

P.S. Cind a implinit 60 de ani, filosoful Constantin Noica (de la a carui nastere se vor implini, in vara, 90 de ani) a dat masa mare, cu sampanie si icre. A tinut un discurs despre binefacerile batrinetii si inca unul de multumire ca a scapat de obligatia de a munci la stat.