Pierderile colaterale

Vineri dimineata, trupele contrarevolutiei au recucerit Bastilia. Timp de
aproape o saptamina, cladirea scolii de Inalte Studii in stiinte Sociale din Paris
(EHESS) fusese ocupata de un grup de citeva zeci de persoane, in numele luptei
contra recentei legi cu privire la codul muncii. Potrivit administratiei, cladirea (care
abia fusese refacuta!), va avea nevoie de sase sute de mii de euro pentru a o
readuce la starea anterioara, ceea ce ar trebui inteles drept un mod subtil prin
care Revolutia creeaza locuri de munca!
Mai grave insa par a fi pierderele colaterale. Protestatarii n-au distrus doar
zidurile, mobilierul sau cartile, ci si computerele cu munca de ani de zile a unor
cercetatori. Este ca si cum s-ar fi repetat mineriada din iunie 90 de la Bucuresti.
Acest episod de avint revolutionar pare sa fi pus o problema foarte complicata
presei franceze: cum anume poate fi el facut public? Ce trebuie sa inteleaga
poporul de aici?
Situatia este imposibila si lucrurile sint inca in deliberare, de vreme ce,
deocamdata, cu exceptia unei scurte notite destul de confuze intr-un Le Monde
de miercuri, presa scrisa pariziana, fie de dreapta fie de stinga, pare complet
muta cu privire la acest episod. Paradoxal, este infinit mai usor sa scrii despre
masacrele din Irak, alegerile trucate ale lui Lukasenko sau razboiul civil din Nepal
decit sa relatezi ce se petrece in centrul Parisului, in cladirea care gazduieste cea
mai influenta institutie intelectuala franceza.
Faptul ca gestul amintea de Mai-68, cind fusese ocupata cladirea Sorbonei
timp de mai multe saptamini de catre studentii radicali, devenise intre timp
derizoriu. Sorbona fusese deja ocupata cu doua saptamini inainte si umbla zvonul
ca se lasase cu mari distrugeri, indeosebi de carti (in cladire se afla doua dintre
cele mai importante biblioteci pariziene!), ceea ce nu era prea laudabil pentru
gloria miscarii.
Desigur, poti distruge masinile de pe strada sau pravaliile de lux de pe
marile bulevarde pariziene, ca sa nu mai vorbim de moaca unui jandarm care
intelege dificil subtilitatea luptei de clasa in vremurile de astazi, dar arderea
cartilor sau distrugerea computerelor ar putea fi o eroare tactica fatala. In plus,
fapt bizar, cei care ocupasera cladirea EHESS nu se declarau numai contra
noului contract de munca pentru tineri, ci a sistemului in general, dupa cum suna
una dintre chemarile lor : „A bas la démocratie, à bas les syndicats” !
La citeva luni de la evenimentele din mai 1968, un istoric si filosof francez
enunta o judecata care va deveni in timp la fel de celebra ca miscarea in sine si
care de altfel circula astazi anonim: „In mai 68, s-a cucerit cuvintul asa cum s-a
cucerit Bastilia la 1789 ! ». Pe cit de ironica pe atit de ambigua, aceasta
observatie sugereaza printre altele ca motivatia miscarii de la 68 trebuie gasita in
deficitul de reprezentare pe care il resimte francezul de rind si in iluzia
autoreprezentarii sale prin actiunea politica directa.
Dorinta fiecarui individ de a se exprima, de a-si face auzita vocea, nu
numai ca elector, ci mai ales ca persoana care poseda o opinie, ar traduce astfel
paradoxul democratiei: oamenii au votul, dar nu sint egali in fata cuvintului, ca
mijloc de actiune publica. De aici furia anarhizanta a manifestantilor de la 68,
gata sa se bata cu politia pentru a-si oferi o vizibilitate istorica. Ceea ce deruteaza
insa la noile generatii de revoltati este lipsa de interes pentru cuvint. Ei apar cel
mai adesea in actiune avind fetele acoperite, ca si cum nu i-ar interesa
nicidecum finalitatea politica a propriilor acte.
In acelasi timp, ideea de a ocupa o cladire-simbol este mai veche decit
momentul Mai-1968. Atunci cind a fost ocupata de rebeli, in iulie 1789, Bastilia
nu avea pare-se decit un singur prizonier si o mina de gardieni. Cucerirea sa a
devenit insa simbolul luptei contra absolutismului politic. Francezii nu se omoara
nici dupa cluburi sau partide politice precum englezii, nici dupa sindicate precum
nordicii. Forma lor de actiune politica este asocierea spontana, care incepe prin a
se configura prin asaltul asupra unei cladiri-simbol.
Avem aici trei probleme fundamentale ale culturii politice franceze : 1.
neincrederea traditionala in institutiile stabilite ; astfel, strada se opune
parlamentului, ceea ce face din lege si tot ceea este instituit pe calea sistemului
democratiei reprezentative drept ceva cvasi-facultativ; aceasta nevoie de actiune
directa a fost sesizata printre alti de generalul De Gaulle, care a crezut ca o poate
satisface prin apelul periodic la referendumuri; 2. controlul societatii de catre
minoritatile active; acestea devin vizibile mai alesin timpul crizelor pariziene; si
acum, ca si in referendumul contra constitutiei din mai anul trecut, aceasta
minoritate a cisigat batalia cu majoritatea tacuta; initial, legea CPE se bucura de
un suport solid din partea populatiei, pentru ca dupa doua saptamini de proteste
aceasta majoritate sa se inversese; 3. ponderea ideologiilor extremiste,
voluntariste si anti-liberale, fie de stinga, fie de dreapta, care paraziteaza de mai
bine de doua secole viata publica franceza si care face imposibila degajarea pe
cale democratica a unei solutii viabile la problemele societatii.
Unde este Franta profunda aici, ne-am putea intreba? Probabil, foarte
departe: plateste printre cele mai mari impozite din lume si ziarele o menajeaza
pentru a nu-i tulbura aceasta din urma placere. Spectacolul este impresionant, iar
pretul biletului este si el pe masura.