Podul de ghimpi

Planuisem sa scriu citeva rinduri despre lipsa de reactie a autoritatilor dupa "procesul" intentat iesenilor Radu Popescu si Razvan Cazacu, o actiune inchizitoriala si exagerata, urmata de expulzarea din Republica Moldova a celor doi, vezi Doamne, "instigatori". Consider ca ceea ce s-a intimplat ar trebui sa stea in atentia oricarui om de bun simt, daca presupunem ca statul roman ar trebui sa se preocupe de soarta cetatenilor sai. Dar de la vorba la fapta e distanta foarte lunga si urcusul catre demnitate este, daca nu imposibil, macar foarte anevoios pentru unii dintre cei mai de seama barbati ai patriei.

Evenimentele din Republica Moldova au luat-o insa inaintea unor astfel de ginduri. Fara a incerca o evaluare a intimplarilor, ar fi mai nimerit sa ne marginim, pret de citeva paragrafe, la observarea reactiilor celor multi si anonimi in legatura cu binecunoscutele proteste. Asadar, nu evenimentul se afla in centrul atentiei noastre, ci ecourile lui in subteranele opiniei publice.

Am cunoscut destui elevi si studenti romani din Republica Moldova pentru a-mi permite sa afirm ca pe multi dintre ei ii caracterizeaza o mult mai inalta constiinta a faptului de a fi roman. Acelasi lucru l-am observat si la toti profesorii de limba romana pe care i-am intilnit in 2006, la Conferinta Nationala de Filologie "Limba romana azi", desfasurata la Iasi si la Chisinau. Atunci am putut vedea, de pilda, ca ochii doamnei Elena Dochin, profesoara la Liceul "Alexandru cel Bun" din Bender, s-au umplut de lacrimi in timp ce prezenta pericolul in care se afla limba romana vorbita in Transnistria.

Invoc acest exemplu doar pentru a evidentia un contrast semnificativ. In timp ce pentru unii dintre noi cuvintul "roman" pare sa fie golit de continut, ceea ce explica apetenta pentru intrebuintarea demagogica a termenului, pentru multi dintre ei, oameni de dincolo de Prut, cuvintul respectiv mentine vie legatura cu trairile de zi cu zi. Faptul ca tinerii de azi au scandat in romaneste ceea ce au avut de spus se datoreaza altor oameni, parinti, bunici, educatori, stiuti si nestiuti, care au crezut ca limba pe care o vorbesc nu este doar o simpla unealta de comunicare, asa cum se scrie prin unele manuale, ci o parte din fiinta lor care merita pastrata si pretuita.

Contrastul mentionat devine si mai vizibil daca cineva are rabdarea de a citi reactiile publicate in subsolurile stirilor si ale comentariilor de presa. Subteranele textuale ilustreaza, negru pe alb, opozitia de viziuni intre "noi" (cei pentru care cugetarea si simtirea faptului de a fi reprezinta doar niste baliverne) si "ei" (cei pentru care aceleasi coordonate ale fiintei umane sint manifestari inca pline de viata).

Ai nostri problematizeaza, bodoganesc sau pozeaza in sceptici lucizi si nemiscati de o chestiune care si asa nu-i priveste, ai lor au speranta ca afirmarea constiintei de a fi roman poate atrage, mai devreme sau mai tirziu, o schimbare benefica in planul vietii cotidiene. Ai nostri, europeni subtiri la vorba si la port, ai lor, moldoveni salbatici si nemultumiti. Ai nostri, fini cugetatori carora le repugna barbaria, ai lor, fiinte patimase care n-au deprins inca binefacerile tetrapiloctomiei.

Intre aceste doua lumi simbolice exista o falie care se adinceste cu fiecare lopata de nepasare. Ce daca, in ciuda podului de ghimpi ridicat peste Prut, tinerii romani se solidarizeaza si manifesta in favoarea demnitatii umane? E treaba lor, nu a noastra! Noi avem, oricum, lucruri mult mai importante de dezbatut: Nichita, Naomi, Eba, Jiji.