Povestea Unirii si stapanii adevarului

Nu s-au inventat fapte istorice care sa multumeasca pe toata lumea. Noi, romanii, stim aceasta foarte bine. Dupa 1859, jalea unora dintre moldoveni pentru ceea ce au pierdut cert in schimbul castigului incert, s-a metamorfozat nu doar in actiuni politice separatiste (putine la numar, dar semnificative), dar si intr-o paguboasa stare de spirit paseista, conjugata cu invidia "patriotica" pe cei care au beneficiat de toate roadele Unirii – valahii. Iar Iasul a dobandit (in mintea unora) statutul de cetate sedusa si abandonata. Lacrimile moldovenilor marginalizati s-au convertit in sperante pentru separatisti si in puncte de sprijin pentru politica Moldovei Mari, in care Rusia nu a incetat sa investeasca. Aici e, de fapt, punctul nevralgic al chestiunii, in implicatiile geopolitice ale actului de la 1859. In rest putem sa fim nemultumiti cat cuprinde: pe scenele de opereta de provincie oferite publicului, pe emotia paradata a marimilor zilei, pe preeminenta ceremonialului in locul sobrei restituiri a memoriei trecutului, pe istoricii de casa, pe destinul implacabil ori pe starea economica a Moldovei incepand din prima zi a Unirii si pana in vremurile noastre. De dragul "autenticitatii" ori a conceptului postmodern politically correct, putem sa-i evocam si pe cei care, din varii motive, s-au opus in epoca, dar si in posteritate Unirii. Iasul este, inainte de toate, cetatea Unirii, si abia in plan secund a catorva actiuni separatiste, inspirate si dirijate de unele puteri potrivnice aparitiei unui stat national la Dunarea de Jos, conceput si asumat de elitele nationale ca un factor de echilibru in "concertul natiunilor". Esenta chestiunii nu sta nici astazi, cum nu statea nici in anii ce au urmat Unirii Principatelor, in evaluarea cantitatii de adevar din actiunile ori analizele antiunionistilor, fie ca se numeau N. Sutu, N. Istrati, Gh. Asachi ori vreun ierarh al Bisericii Ortodoxe, nici in criticile unor intelectuali ieseni de la Universitate, in caderea pietei imobiliare ori a veniturilor negustorilor. Toate acestea s-au intamplat, cum stiu istoricii, dar si destui romani moldoveni, chiar din experienta lor de viata. Toti nemultumitii care s-au bucurat frenetic trei nopti la caderea domnului Unirii, in februarie 1866, nu pot fi exclusi din istorie, dar, din pacate, trebuie sa spunem ca nu au ales cartea castigatoare. Nici victimele confruntarii dintre politie si cei 500 de ieseni separatisti, in frunte cu mitropolitul, in aprilie 1866 nu pot fi camuflate, dar inca odata trebuie sa discernem, macar astazi, daca ei nu au stiut sa o faca, intre ceea ce castigi si ceea ce pierzi atunci cand iti propui sa faci ceva important. Or, in aprilie 1866 era mult mai important sa consolidezi Unirea, prin aducerea printului strain, ci sa rezisti ademenirilor politiei secrete rusesti, decat sa scoti poporul in strada, pe motiv ca e mai bine sa te separi decat sa te unesti. Istoria o fac si mai ales o scriu, invingatorii. E un truism, stim prea bine aceasta toti cei care ne indeletnicim cu deslusirea semnelor ei, de ce sa-i creditam pe antiunionisti, prin citare copios etalata, inducand cititorului nespecialist, ideea ca Unirea este fie ingropata de corul laudatorilor si ceremoniile de mucava, fie falsificata prin omiterea premeditata a umbrelor ei, asa cum face recent, un confrate de breasla. (vezi Adrian Cioflanca, Mostenirea lui ’59, Ziarul de Iasi, 26 ian. a.c.). Istoricii, parteneri prezumati in aceasta afacere, s-au retras undeva in interstitiu, mai aflam din articol, lasand "culturnicilor" initiativa. Or, eu i-am vazut pe istorici pronuntandu-se nuantat, matur si echilibrat, chiar in ziua de 24 ianuarie, la Muzeul Unirii. An de an apar carti si albume care vorbesc cu masura despre povestea Unirii (anul acesta, excelentul album Al.I. Cuza Memorabilia, a lui Sorin Iftimi si Aurica Ichim).

Poporul e un partener important in ecuatia memoriei. Ce e rau in asta? Nu intretine el, prin indrumarea istoricilor, din propria lui imaginatie si vointa, increderea in natia noastra si in eroii pe care i-a zamislit? Din ce s-a nascut legenda Unirii si a domnului Cuza, daca nu din cota parte a poporului in economia subiectului? Slava Domnului ca n-am avut parte si la 1859 de analisti "politic corecti", ca nu stiu ce s-ar fi ales! E o alchimie subtila istoria si o intreprindere mult prea responsabila reconstituirea ei, cu deosebire in cazul natiunilor mici, care si-au facut mereu scut din ea, ca sa ne imaginam ca aducand in prim plan povestea celor care nu i-au inteles sensul major, ori flageland ceremonialul care insoteste aniversarile, facem un serviciu real adevarului ei. E interesant sa cunosti si tribulatiile celor care s-au opus Unirii, dar e infinit mai important sa traduci fiecarei generatii intelesul major a lui 1859 si sa incerci macar sa-i incarci cu responsabilitate fata cu cea mai semnificativa implinire din istoria noastra moderna – Unirea. Nu am epuizat subiectul si sper sa nu obosim reamintind romanilor ca la 1859 s-a jucat cartea lui a fi ori a nu mai fi ca natiune. Orice alternativa poate fi discutata ori disputata in istoria noastra din ultimele doua secole. Una singura, cu certitudine, nu: Unirea Principatelor. Suferinta celor care nu i-au inteles subtilitatea e si ea o tema. Dar numai de reflectie. Fereasca Dumnezeu sa fie o tema de imbold la actiune. Or, aici, incepe misia pedagogica a istoricului. El poate face din istorie doar o tema de reflectie. El poate fi si un estet al trecutului ori un autor de meditatii budiste. Dar, atentie! De cand reflectam asupra istoriei, de la Ureche, Costin si pana la Balcescu, Iorga, Gh. Bratianu ori Al. Zub, ea a fost mereu pusa in slujba cetatii. Prin succesive metamorfozari, cetatea a decis ce fac istoricii. Iar acestia stiu sa puna in acord sentimentul datoriei cu deontologia profesiunii, atunci cand nu au abdicat de la misia lor.

Unirea e actuala prin aceea ca o parte importanta a romanilor e rupta inca de corpul natiunii; e vie, prin lucrarea tainica a poporului si indrumarea responsabila a profesionistilor; e mobilizatoare, prin intelesul ei adanc – acela ca tot ce am facut mai important, maret cateodata, e chiar opera ei, a solidaritatii. Nu a separatistilor, a nostalgicilor moldovenismului ori ardelenismului, ori a cine stie cui. Chiar nu se vede cu ochiul liber ca unii lucreaza la proiectul Moldovei Mari? Deci tot un fel de unire, dar prin dezunire. Ati auzit cumva ca Polonia sa-i mangaie pe crestet pe prorusi ori ca America sa-i comemoreze pe separatisti? Nu pe generalul Lee il omagiaza America, ci pe Abraham Lincoln. De dragul criticismului ori a alinierii la mode intelectuale, unii sunt tentati sa ignore tocmai sensul profund al lucrarii generatiilor trecute. Atentie! De la spiritul criticist la cel criticastru nu e decat un pas. Mai mult: daca astazi nu rostim "Moldova, rodina maia", e pentru aceea ca la 1859 am stiut sa cadem cu inteligenta si spirit de sacrificiu in balanta istoriei, sa fim romani si unionisti, iar nu moldoveni si separatisti.