Povestiri din viitor

Departe de mine intentia de a scrie mai jos un mic text de anticipatie (asa cum, poate, v-a sugerat titlul parafrazat dupa corifei ai genului) si cu atit mai indepartata convingerea ca, intr-o buna zi, extraterestri draguti, sofisticati si plini de maniere (extraterestri care acum doar ne supravegheza solemn si ingaduitor!) vor iesi din umbra pentru a ne aduce salvarea suprema si adevarul absolut. "Povestirile" mele "din viitor" sint ceva mai simplute si se leaga de frenezia dedublarii care a cuprins advertising-ul romanesc, de la intrarea in sistem a legii pensiilor private.

Cu o imaginatie – eufemistic vorbind – indoielnica, firmele de publicitate, angajate de diversele banci si agentii de fonduri pentru a le face reclama, au gasit, in corpore, o formula scenaristica standard, ce ne umple ecranele televizoarelor pina la saturatie. Ea ar putea trimite, cum sugeram deja, la o criza acuta de fantezie a creatorilor din industria reclamelor, dar, intr-un plan mai subtil, ar putea indica si un oarecare cinism discriminatoriu fata de cetatenii in etate ai acestei tari, luati ca "subiecte" de amuzament publicitar, situatie pe care nu ma aventurez sa o discut. Insistenta imaginilor din sfera mentionata ramine atit de mare, incit, practic, "naratiunile" respectivelor reclame nu au cum sa fie evitate nici macar de spectatorul cel mai indiferent.

Pe scurt, tinarul de astazi (musai sub treizeci si cinci de ani) este contactat de o persoana zbircita si albita, dar surizatoare si volubila, care il felicita entuziast pentru alegerea facuta. "Mosneagul" sau, dupa caz, "baba" se dovedesc a fi, la o inspectie sumara, chiar tinarul/tinara in cauza peste ani, iar "alegerea" nimic altceva decit semnarea (in prezent!) pentru un cutare fond de pensii – in speta cel elogiat de reclama. Bucuria pricinuita de aderarea la o anumita companie creeaza, prin urmare, posibilitatea teleportarilor si a calatoriilor temporale. Coplesit de fericire, romanul de peste trei decenii nu reuseste sa-si reprime dorinta teribila de a-si intilni mai junele "dublu" care, iata, intr-o tranzitie confuza si nedreapta, cu tipi inocenti ca Vantu si madame sarcastice ca Vlas strecurati perfid in spatele economiilor populatiei, a optat atit de inspirat si inteligent. Ca atare, folosindu-se de ulterioarele cuceriri ale stiintei, el apare fantomatic din viitor si se arunca nebuneste in bratele tinarului derutat.

Trei astfel de reclame, repetate pina la epuizare, m-au impins, de la o vreme, spre comportament obsesional. In prima, o fata – nu tocmai frumusica – e intimpinata cu flori si strinsa in brate convulsiv de catre o doamna in virsta (aceeasi actrita, inca din start, spuneam, suficient de neatragatoare!), buhaita teribil, ridata monstruos si incovoiata grotesc. Nu numai tinara imbratisata, ci si spectatorul nevinovat intra, legitim, in panica.

In a doua (difuzata mai ales la radio si, de aceea, prezenta cu precadere in traficul dement, cind bietul sofer viseaza la o mica destindere pe unde scurte ori medii si nicidecum la povestiri din cripta), un telefon suna prelung si lugubru, fara raspuns. Intr-un tirziu, robotul se activeaza si un glas voios, de tinerel zglobiu, ne invita sa lasam mesajul dupa beep. O voce ragusita ii comunica absentului interlocutor faptul ca, la celalalt capat al firului, se afla … tot el (tinarul zglobiu care va sa zica) sunind din viitor. Pensionarul simtise nevoia sa-si apeleze "dublul" din trecut si sa-l informeze ca totul este in regula, datorita alegerii lui epocale de azi (AIG, ING, AVIVA, Generalii sau Allianz, aproape ca nici nu mai conteaza).

In sfirsit, in cea de-a treia, o domnisoara foarte vesela discuta la un birou cu reprezentantul respectabil si responsabil al unei firme de fonduri private. Acesta scoate, de sub un glob de sticla, o dantura morbida (posibil, proteza) pe care o – cum sa spun cu un termen romanesc inteligibil – "clantane" demonstrativ in fata tinerei oprite, pentru o secunda, din ris. Apuca ea insasi neigienicul obiect si, dupa un studiu elementar, il "clantane" la rindu-i cu voluptate, izbucnind in aceleasi hohote istovitoare. Intrucit episodul se reduce la mimica elaborata a protagonistilor, tinind de recuzita "filmului mut", deducem doua variante de scenariu virtual. Fie dantura apartine domnisoarei amuzate, venind din viitor ca unica supravietuitoare a urgiei timpului, pentru a-si lauda posesoarea pentru alegerea facuta cindva, fie reprezinta un element butaforic terifiant, un fel de memento mori cum ar veni, menit sa reactualizeze tinerilor contemporani ideea naturii efemere a omului pe pamint si, implicit, pe aceea a necesitatii unor optiuni atente de-a lungul vietii. Risul tembel si neostoit al domnisoarei impricinate nu ne convinge insa de valabilitatea nici uneia dintre ipoteze.

Sa observam ca se insinueaza aici un puternic fundament de cultura romantica. Romanticii au avut slabiciune pentru dedublare (prozele lor abunda in gemeni identici, bintuiti de tenebrele reintoarcerii la unitatea primara!) si, totodata, au trait cu obsesia lipsei de perenitate a conditiei umane. Nu cred neaparat ca scenaristii nostri publicitari sint mari consumatori de literatura romantica, dar, urmarindu-le – prin forta imprejurarilor, desigur – productiile recente (destinate tinerilor viitori pensionari), nu pot sa nu remarc izbitoarea lor predilectie, chiar nenuantata, catre temele ilustrilor inaintasi.

O continuare interesanta mi s-ar parea, in contextul intrarii pe piata reclamelor si a companiilor de pompe funebre, marsarea pe dialogurile transcendente, in care defunctul (sugerat fie prin spectru eteric, de duh patern hamletian, fie prin clasicul schelet ambulant) sa revina, fericit, din lumea umbrelor pentru a elogia destoinicia celor care s-au ingrijit de propria-i inmormintare. Cu fandari ritualice, de dans triumfal, strigoiul/scheletul si-ar imbratisa – trecind peste bariera temporala – eul (inca) terestru si ar emite observatii experte despre gradul de confort al cosciugului, eficacitatea pomenilor si nivelul inalt de profesionalism al imbalsamarii. Intilnirea ar putea fi pigmentata de hohote grotesti, in ecou de cripta gotica, pentru a fi convinsi ca rafinatii creatori publicitari nu si-au pierdut umorul si, in plus, pe linga artisti, sint si niste (adecvati) oameni de cultura.

Bineinteles, umorul meu negru ascunde o (noua, imensa) intristare. Eternii nostri imbogatiti, disimulati acum in oneste, stabile fonduri de credite ori pensii private, nu au ratat ocazia aruncarii in lupta teribila a inhatarii procentului de 2 % din contributiile cetatenilor catre stat, o miza, iata, semnificativa. Pentru a cistiga confruntarea, sint in stare sa puna in joc orice mijloc, fie el curat sau necurat, vizibil ori abscons, igienic sau morbid. Nu pot uita clipurile publicitare ale giganticei escrocherii Vantu-Vlas, unde familii fericite si prospere dormeau linistite, pentru ca banii lor se aflau la "loc sigur".

Modul ridicol in care autoritatile romane au rezolvat (mai precis, nu au rezolvat) uriasa tragere pe sfoara a unei intergi natiuni m-a convins atunci (si am ramas la fel pina acum) ca traim intr-un spatiu al cinismului criminal. Ca sa fiu sincer, mi-as dori ca un pensionar, din 2045 sa zicem, sa poata veni in fata noastra, girbovit si strivit de istorie, si sa ne spuna cum tocmai a trecut in lumea dreptilor, cu juvatul de git, in momentul cind a aflat ca fondul privat la care contribuise o viata a dat un rasunator faliment.

PS. Noi reclame pe aceeasi tema ma ingrozesc de-a dreptul. Un barbat cu sapca de comunist vine din viitor si-si sufoca dublul (tinar) cu imbratisari tovarasesti. Un tinar face cadou iubitei (la aniversarea lor) o cirja. Ea este incintata pina la extaz si ii cade, rapusa sentimental, in brate. O alta tinerica executa "un dans la bara" in jurul unui cadru pentru anchilozati. In sfirsit, BRD-ul a scos – la propriu – proteze dentare la vinzare (ca simbol absolut al pensiei private). Aferim!