Practica ridicarii la fileu

Nu cred deloc in eficacitatea acestui gen de… Dar uite ca tocmai acu’, in introu cum ar veni, termenul imi joaca festa! Ca nu e un gen de presa, cum imi venise sa spun, nicidecum. E mai curand un gen bovaric, lesne psihanalizabil, o forma pe care o ia neputinta manierata, o expresie a timiditatii, daca vreti. Asta in ciuda gestului descoperit, la vedere, facut sub toate luminile rampei. La noi s-a practicat in draci o vreme (aceea, desigur, a „podurilor de flori", cand scatoalca aplicata la scena deschisa facea deliciul nedisimulat al galeriei). Cu mari intermitente, apare si in zilele noastre, desi nu mi-as aminti nici picurat cu ceara de cea mai recenta. Tin minte, in schimb, cum am fost eu insumi implicat odata, absolut involuntar, numele aparandu-mi tam-nesam, fara sa fi stiut nici cu spatele, printre semnatarii unei, ei, da, scrisori deschise catre regretatul Grigore Vieru. Nicolae Popa, poetul, ma trecuse samavolnic pe-o lista de postmodernisti care aveau ceva de reprosat maestrului, nu prea iubitor de teribilisme tomnatice, in treacat fie zis, si, dupa felesag (in volum – pe care il mai asteptam – publicistica sa ar invedera-o cu prisosinta), iute varsator de epitete. Efectul? Un sediment penibil. Un mare poet, pe de o parte, nedrept sau abuziv, ce mai importa in ceasul al doisprezecelea literar, iar, pe de alta, un grup de insi inca bovarizand, cei mai multi. Si chiar daca, sa admitem, opera i-ar fi indreptatit sa faca un asemenea gest, adica sa-i bata unui inaintas – si ce inaintas! – obrazul in public, experienta nu le-ar fi ingaduit, ce spun eu: nu le ingaduie – la prezentul perpetuu! – nicidecum o fenta ca asta. Nu avem de unde sti cum am fi procedat insine sub aceleasi vremuri si supusi acelorasi, repet: acelorasi, stres cu stres, provocari. Nici cu ce sechele – psihice, deontologice etc. – ne-am fi ales la iesirea din infernul perioadei. Din punctul acesta de vedere, autorlacul nostru in grup e in veci pasibil de lipsa de fairplay; sau de un infantilism tardiv si, vai, desantat. De impact (si ca atare de eficienta) nici nu mai spun: ne ilustrasem sub inca un sfaraiac mediatic, facusem si noi, vezi, Doamne, o figura repede perisabila, de care nu-si mai aminteste, poate, decat plecata dvs. sluga si doar pentru ca veni vorba.

Cam asa e si cu tema de azi. Dar daca ridic manusa de jos si ma intreb, pe bune, ce-i poate pune presedintelui Romaniei pe tapet un basarabean, singurul gand care imi vine acum nu e cel, lesne previzibil, cu privire la reunificarea teritoriilor (una dintre utopiile cu care vom fi ingropati, nici vorba, precum capeteniile de triburi odinioara), ci altul si anume: cum s-a simtit mai acum cativa ani, cand il vizita pe Voronin la Chisinau, in plina campanie electorala? N-a avut nici pe-o clipa sentimentul – pe care noi, totusi, l-am incercat atunci aproape fizic, ca o apasare cu cizma direct pe neuroni – ca-i ridica omologului sau, romanofob declarat, antieuropean patent (si pur si simplu o bruta vicleana), mingea la fileu? Interesul meu marunt-clinic e cum se lasa la sefii de stat o asemenea practica, fie si, ma rog, fulguranta, stimate domnule Presedinte?…

Ghenadie Nicu este corespondent al Ziarului de Iasi in Republica Moldova.