„Prohodul” artei

In zilele noastre sint repuse in discutie teme precum "interesul" artistic sau conditia "operei de arta". Cum o recunoastem pe aceasta din urma? Prudenta ii indeamna pe sceptici sa impuna restrictii ideii de "opera". Altii, in schimb, diluind continutul dar gonflindu-i artificial relevanta, dau artisticului dimensiuni "totalitare". "Totul este arta" devine leit-motivul unei estetici evazive, dispuse a atribui statut artistic nu doar operelor "clasice", dar si obiectelor "gata-facute" (ready-made), celor reciclate, evenimentelor proclamat artistice, in care participantii – artisti sau spectatori – "dramatizeaza" scenarii, concepte si idei. Viata cotidiana insasi este gindita ca spectacol; fiecare om este actorul si personajul unei piese destinale, fiind prins in tesatura de roluri, conventii si complicitati sociale.

Tonul apocaliptic in polemicile culturale isi atinge apogeul la 1985, cind italianul Gianni Vattimo, pe urmele unor filosofi precum Hegel, Nietzsche, Heidegger si Marcuse, constata "moartea" sau "amurgul" artei, ca efect al "sfirsitului" resimtit de metafizica si al exceselor societatii industriale. Discursul critic al celui pomenit constata semnele deprecierii continue, dar si ale contestarii elementelor constitutive practicii artistice traditionale: sala de concert, teatrul, galeria, muzeul, cartea. Statutul "operei", ca ansamblu inchegat si depozitarul unui inteles simbolic, devine oarecum ambiguu.

Datorita inovatiilor care permit "reproductibilitatea tehnice a artei" (Walter Benjamin) operele trecutului cad in desuetudine. Se ivesc, in schimb, forme noi de arta in care tocmai reproductibilitatea este constitutiva (cinematograful, fotografia). Experientelor "auratice" ale artei le substituim curent experiente "distractive", nascute din consumul operelor reproduse ori facute sa fie reproduse. Asistam, totodata, la schimbarea modurilor noastre de perceptie si la modificarea a ceea ce intelegem ca asezat sub semnul euristicii artistice. Experienta "perceptiei distrate" pe care o reclama Walter Benjamin nu mai intilneste opere, ci se misca intr-o "lumina de amurg si declin", cum spune Vattimo.

"Moartea artei", cred unii, este cea pe care o traim in societatea culturii masificate, unde sintem martorii unei "estetizari" superficiale, datorate indeosebi canalelor media – servanta agresiva a informatiilor si imaginilor cu un continut facil. Insa nu trebuie sa identificam sfera media cu esteticul, desi o atare dimensiune este presupusa in mai toate practicile de producere, prelucrare si distribuire ale informatiilor. Anul 1963 marcheaza primul "divort" oficial al unui artist atit fata de arta, cit si fata de preocuparea estetica, separare certificata printr-un inedit act notarial:

"Subsemnatul, Robert Morris, autor al constructiei de metal intitulata Litanies si descrisa in prima dovada alaturata, retrag numitei constructii, prin prezentul act, orice calitate estetica si orice continut, si declar incepind din aceasta zi numita constructie golita de o astfel de calitate si de un asemenea continut. Datat 15 noiembrie 1963, Robert Morris."

Prohodul artei este "dramatizat" simbolic in 1979, la Centrul "Georges Pompidou" din Paris, de catre Hervé Ficher, pictor nonconformist, convins ca un atare eveniment trebuie "proclamat" cu solemnitate, anuntind, pe linga "sfirsitul istoriei artei", intrarea in "era evenimentiala a artei post-istorice, meta-arta".

Sa fie arta contemporana intr-o criza de nesurmontat? Sau este in joc mai degraba exhibarea unei "retorici eschatologice"? Criza actuala a artei este una artificiala, crede Jean-Paul Doguet, autorul unui proiect de reconsiderare a domeniului. Exista totdeauna o asimetrie intre "orizontul de asteptare" al publicului si ceea ce propun artistii  drept arta. "Criza" este mai curind una de esenta. Poate fi numita "criza" a artei sau "sfirsit" al ei tocmai replierea artistilor dupa reguli noi si oferte artistice inedite. In criza este de fapt nu ideea de arta, ci ideea operei de arta ca atare. Este arta doar ceea ce percepem nemijlocit ca ipostaziat intr-un obiect concret? Pot fi considerate "artistice" evenimentele eterice, digitale, transparente, dar lipsite de suport material ferm? "Dematerializarea" conceptului clasic al operei permite astazi asumarea artei ca experienta comunicativa. Artistul nu expune un obiect material sau un lucru neaparat tangibil; el comunica o idee, un concept, un mesaj. Arta inceteaza a mai fi numai arta, devenind… comunicare.