Pseudo… rude

Cu citiva ani in urma, vazindu-mi semnatura in "Revista Romana", un domn din Timoc – sau din Banatul Sirbesc?, nu-mi amintesc exact – mi-a scris, cu multa efuziune, tatonindu-ma daca nu cumva sintem rude. Pe el chemindu-l Turturea, a presupus ca poate avem stramosi comuni, ceea ce nu-i exclus. Vorba agrarianului Mircea Snegur, din epoca "podului cu flori": "Sa ne tinem de neamuri!" Nu stiu daca stramosii mei or fi venit din vestul romanitatii, sau cei ai dlui Turturea din est. Cert e ca, periodic, am revelatia a tot felul de rude, mai mult sau mai putin indepartate. In "epoca de aur" am primit felicitari (ironice!) de la amici, cind mi-a aparut numele in "Scinteia", ca deputat in Marea Adunare Nationala! Era vorba de un Nicolae Turtureanu, director general al Combinatului de Celuloza si Hirtie de la Suceava. Cam tot pe atunci, la "Cronica", o distinsa doamna, care semna (frecvent) Ecaterina Hanganu, a venit intr-o zi cu un articol semnat, in premiera: Ecaterina Hanganu-Turtureanu. Am incercat s-o persuadez in a renunta la adaos, intrucit se crea o confuzie nedorita, eu fiind de multa vreme casatorit (si pour toujours) cu Rodica Duca. Dar n-am reusit: doamna se casatorise recent cu un Turtureanu si vroia – firesc, de altfel – sa insereze acest fapt. Nu ne-a ramas decit sa ne amuzam de situatie.

In cel mai nou numar din "Dacia Literara", profesorul psiholog Adrian Neculau, coriveranul meu jijian si coleg, aci, de pagina, a avut amabilitatea sa comenteze Exercitiile (mele) de neuitare, postate intr-un Capat de linie… Si nu-i prima data cind o face, mai scriind dumnealui, in urma cu vreun an, si despre Dubla (noastra) cetatenie. Pentru un scriitor, lectura cartilor sale printr-o grila psiho-sociologica este o experienta fascinanta, relevindu-i conexiuni si subtilitati pe care un critic "de meserie" le ignora, indeobste, luind alte cele in colimator. Dar nu despre asta e vorba in propozitie. Comentariul din "Dacia Literara" a avut, intre altele, impact la Chisinau, de unde profesorul (tot psiholog) Ion Negura repede a postat spre Adrian, iar acesta catre mine: "Cum v-am vazut numele in revista, impreuna cu acel Turtureanu, care mi-a amintit de mama si bunelul, am hotarit sa va scriu. Mama mea este fiica lui Simion Turtureanu, primar in comuna Bocani, pe vremea romanilor". Pe vremea cind Basarabia era unita cu tara, vrea sa zica dl. Negura, care, prudent, nu avanseaza supozitia vreunei rudenii, ci are doar revelatia similitudinii de nume. Dar mai stii?

Amu’, sa vedeti tarasenia. Cum multa lume stie, si mai multa inca nu stie, pe mine ma cheama, de la tata de-acasa: Turta. Satul Iacobeni de Botosani, de unde m-am extras, e plin de… Turte, toate din cimotia noastra. In timp, prin fratii si verii mei, si prin fiii nostri, Turtele au proliferat, disipindu-se echitabil in teritoriu, de la Iacobeni la Iasi si de la Botosani la Timisoara, cu tendinta de a intra in spatiul Schengen. Numele, recunosc, se preteaza la ironii. In copilarie, deseori veneam acasa bosumflat, datorita unor afronturi… nominale. "Turtita umflata,/ din camara adunata" era o draguta de poezie, de prin clasa a II-a, a III-a, dar "Turtoi,/ baga nasu’ in noroi!", cu care ma gratulau rautaciosii, era deja o trimitere insuportabila. Aceste – si multe alte – jigniri inocente dispareau ca prin farmec cind infulecam din turtele coapte pe plita, dar mai ales, dar mai ales! din cele prajite in ulei sau in untura (ca inca nu se descoperise colesterolul!). Toata Valea Jijiei, de la izvoare pina la varsare, mirosea a turte prajite, o delicatese a saracului, in vremea copilariei mele. Dar si astea erau cu ciubote rosii. Vara, cind cei mari plecau la cimp, noi, copiii, ramasi acasa cit ti-i ziulica de lunga, ce sa facem, ce sa mincam? Aveam voie sa coacem turte pe plita, dar la cele prajite era embargo, din cauza penuriei de ulei sau de untura. In disperare, apelam la uleiul din candela, rugindu-ne la Maica Domnului sa ne ierte si rugindu-l, implorindu-l, obligindu-l pe fratele cel mic, Dorel, sa jure ca n-o sa ne pirasca tatei. Seara, cum ajungea acasa, tata ne cerceta (cu drag) ce-am facut peste zi. Ii relatam, desigur, doar faptele marete, tainuindu-le pe cele abominabile. "Si altceva, altceva?", insista tata. Cum noi nu prea mai aveam ce spune, glasuia si iedul cel mic, Dorel, aflat sub juramint: "Noi n-am facut turte prajite…". Negatia echivala cu o afirmatie. Eram tradati. Mai tirziu, cind aprindea candela, tata desoperea ca nivelul uleiului scazuse misterios. "Ei, mai pezevenchilor, mai pezevenchilor (vorba lui favorita), sa nu mai luati uleiul din candela, ca se supara Maica Domnului…".   

Mai acum citiva ani, remarcabilul profesor de istorie Gheorghe Enache, de la Scoala "Titu Maiorescu", cercetind niscaiva arhive din judetul Botosani, a descoperit, in Iacobenii mei natali, existenta, pe la 1800 si ceva, a unui oarecare Turteanu. Numele nu mai aparea in urmatoarele recensaminte, si asta intrucit a fost asimilat, contras in… Turta. Mai mult glumind, am presupus ca acest prezumtiv stramos al meu facea si comercializa turte. Cum este obiceiul, oamenilor li se schimba deseori porecla nu doar in renume, ci si in nume: pe potcovarul din sat il chema – cum altfel? – Fieraru. Turteanu, "cel care face turte", "cel care vinde turte", a devenit, cu vremea, Turta. Urmasii n-au mai practicat acest comert, precar probabil, fiind agricultori si gospodari de nadejde in sat. La tata (nu si la fratele sau, Florea) se pot descoperi oarecari reminiscente, in propensiunea lui spre comert cu produse agricole si carausie, curmata de colectivizarea fortata, care l-a deposedat de pamint, de cai si caruta (ratiunea lui de a fi).

Pina prin anul II-III de studentie am semnat (poezii, reportaje) cu numele de-acasa. Cam tot pe-atunci, am inceput sa-mi caut un pseudonim. Am incercat: Turturica, am incercat si: Iacobineanu, dar niciunul nu ma satisfacea. Si l-am descoperit, pseudonimul, tocmai in comuna suceveana Cacica, unde fusesem trimis sa scriu un reportaj de la Salina. Ei bine, pe directorul Salinei il chema Turtureanu, nume care mi-a zgindarit placut urechea. De la el am aflat ca localitatea e plina de… Turtureni. Nu stia daca provin din Turta sau din Turturica, dar ce mai conta? Dupa  un consiliu cu fratele meu mai mare, Dumitru, ziarist, pe atunci, la "Zorii noi" (unde colaboram), mi-am insusit noul nume, care mi-a venit… ca o manusa. La un moment dat, am vrut sa-l si legalizez, scutindu-i (imi ziceam) pe fiul meu si pe copiii lui de ironiile prostesti pe care eu le-am suportat, prin ani. Dar m-am repliat, cit din oroarea tevaturii birocratice pe care o presupune o astfel de schimbare (trebuia sa merg la tribunal!), cit dintr-o datorie testamentara, care urca, vorba ceea, "de la strabunii mei pina la mine". In ceea ce ma priveste, nu voi lasa decit – tot arghezian vorbind – "un nume adunat pe-o carte"…