Puterea prezentului dupa Woody Allen

De ceva vreme, dezvoltarile filozofice (de exemplu Eckhart Tolle – Puterea prezentului) si canonul estetic au dezavuat anumite comportamente/reflexe mintale si reflectarea lor in cinema. In mare, problema e evadarea in imaginatie si in alte dimensiuni temporale. Spre deosebire de romantismul gindirii, care intelegea „trecutul" si „viitorul" ca pe niste oglinzi ale „prezentului", „acum" prezentul e inteles ca un continuum al constiintei. Fiind singurul la care ne putem aplica simturile, prezentul continuu e baza oricarei actiuni. Perceptibil, actiunea exista doar in prezent.  

In cinema (inclusiv in noul realism romanesc), puterea prezentului a declasat flashback-urile si „nebuniile" (excursii in imaginatia personajelor, universuri paralele, etc.), puterea afirmatiei cinematografice reiesind din ce in ce mai mult dintr-o actiune restrinsa la cel mai comprimat continuum semnificativ. Demersul are radacini formale vechi, Chantal Akerman, in 1975, realizind faimosul Jeanne Dielman, 23 quai du Commerce, 1080 Bruxelles – 3 ore de rutina feminina casnica, sfirsite cu un barbat omorit. Pe Woody Allen nu l-a preocupat niciodata formalismul in cinema, insa raspindirea acestuia odata cu „puterea prezentului" i-a provocat in sfirsit o reactie.

Gil  ajunge la Paris impreuna cu logodnica sa pentru un sejur de placere. Gil e scenarist de succes la Hollywood, insa adevarata sa pasiune e literatura. Mai mult, viseaza sa traiasca in Parisul anilor ’20, perioada careia ii atribuie o efervescenta creatoare superioara pragmatismului lumii in care traieste. Asa ca, intr-o noapte, cam pe la ora 12, un Peugeot dintre razboie il pescuieste pe Gil de pe strada si-l transporta acolo. Pina dimineata, Gil converseaza cu alde F. Scott Fitzgerald, Hemingway sau Gertrude Stein, ajungind inapoi la hotel „ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat".

Spre deosebire de filmele care foloseau „flash"-ul pentru a explica actiunea personajului prin ceea ce viseaza el cu ochii deschisi, eroul lui Woody Allen este la fel de stupefiat de ce i se intimpla ca si spectatorii filmului. Pentru el nu e „normal", asa cum nici pentru noi nu ar fi sa „aterizam" intr-un timp la care visam, daca avem asa ceva.

Odata cu personajele istorice cu care ajunge sa socializeze, Gil este transportat in timpul lor preferat, asa cum era vazut in anii ’20: „La belle epoque" – anii 1890. La rindul lor, Degas, Gauguin etc. viseaza Renasterea ca timp de aur in care ar prefera sa traiasca, in detrimentul „neimaginativilor" ani 1890. De aici, Gil conclude ca daca e sa scrie vreodata ceva meritoriu, trebuie sa renunte la iluzii si sa traiasca in prezent. Exact ce spune Eckhart Tolle sau estetica neo-realismului.

Insa succesul lui Midnight in Paris e atit de mare pentru ca dincolo de ce spune filmul sta arta lui Woody Allen de a servi exact ce lumea vrea sa vada. Se foloseste de imaginea Parisului asa cum e ea visata de turisti. Am auzit ca, atunci cind ajung la Paris si sint confruntati cu chelnerii obraznici, mizeria de pe strazi si magrebienii inexistenti in vederile cu Turnul Eiffel, unii asiaticii au adevarate socuri culturale. Ghidurile turistice arata partea vandabila a Parisului, populata de „francezi" a caror culoare se lipeste de culorile cladirilor: alb nuantat. Pe Woody nu-l intereseaza vreo realitate a Parisului, poate doar o realitate a inspiratiei. Vinde in Europa un vis cultural european, populat de tipologii americane rizibile: logodnica frumoasa, dar pragmatico-incuiata, idolul ei – profesor universitar pedant care stie franceza, tatal ei – republican nationalist, mama – avida sa-si foloseasca de cite ori are ocazia carduri de reduceri la magazinul de decoratiuni interioare. 

Noptile, Hemingway ii vorbeste lui Gil despre cum sa vinezi un leu si-apoi sa-ti pierzi frica de moarte facind dragoste bine (nu cu leul), Dali (interpretat savuros de Adrien Brody) vede rinoceri peste tot, iar Gil ii da lui Bunuel ideea Ingerului Exterminator, pe care-l va face in 1962: la o petrecere, invitatii nu mai pot sa iasa. Si apoi, bruma de civilizatie dispare, dezvaluindu-i asa cum sint: niste animale.

Trecindu-si spectatorii prin deliciile modelelor culturale ale trecutului, in felul romantat in care au ajuns la noi, Woody Allen vorbeste despre prezent. E o modalitate mult mai eficienta decit cea implicita a filozofiei sau a formalismului estetic, care arata prezentul, pe care spectatorii nu il pot simti, pentru ca aceasta distinctie nu-i preocupa. In Midnight in Paris, ajungerea la prezent este explicata pe spinarea personajului principal, el insusi obsedat de un trecut in care ajunge sa se afunde dincolo de dorinta.

Woody Allen rezolva intriga tot la nivel personal, stramutindu-si eroul din planul casatoriei cu logodnica americana si plasindu-l in prezentul unui Paris la fel de promitator ca vederile vindute peste tot. Nu e rezolvare autentica, insa farmecul ei e atit de asumat, incit filmul in sine devine o placere.