Raliul Washington-Bagdad si riscul impotmolirii in desert

Euro-grimase. De astfel de reactii a avut parte, in marile capitale europene, noul plan al presedintelui Bush pentru Irak. La Moscova s-a apreciat, nu fara o vizibila satisfactie ascunsa sub masca ingrijorarii, ca nu exista perspective incurajatoare. Ministrul de externe britanic, Margaret Beckett, a parut mai preocupata sa reafirme optiunea guvernului sau de a nu trimite trupe suplimentare (si de a respecta planul retragerii celor existente), decit de a sustine pozitia americana. De la Paris s-a vazut scindarea clasei politice franceze intre perceptia ca impotmolirea lui Bush in nisipurile irakiene ar fi un esec al intregului Occident si bucuria de a constata ca interventia a fost o greseala. Mai incurajatoare au fost reactiile venite din partea Australiei si a citorva aliati asiatici, precum si cea venita de la Tokyo, potrivit careia guvernul japonez isi va intensifica asistenta financiara si umanitara pentru Irak.
Daca a fost sau nu o greseala interventia din 2003, ramine de discutat, dupa cum tot neclar este daca nu cumva marea eroare a fost comisa in 1991, cind Saddam a fost lasat, din motive de echilibru regional, in fruntea Irakului. Important, din punct de vedere practic, este faptul ca planul presedintelui Bush porneste de la o asumare implicita a erorilor comise pina acum in procesul de pacificare a tarii.
O prima eroare a constituit-o incercarea de a cistiga lupta in fata camerelor de luat vederi. O insurgenta se combate, o spun cu regret unii specialisti in domeniu, facind multe lucruri pe care n-ai vrea ca parintii soldatilor tai sa le vada la televizor seara, la jurnalul de stiri. Cea de-a doua, si probabil cea mai importanta, a fost ambitia de a cistiga partida folosind resurse umane limitate, incercindu-se minimizarea pierderilor si supraestimindu-se competenta si integritatea fortelor de securitate irakiene.
Enuntat dupa o perioada de intense dezbateri politice si "tehnice", documentul contine un angajament de a corecta si aceste doua erori. Fara a pierde din vedere nevoia mentinerii contactelor cu elementele moderate din rindul diverselor comunitati, americanii se vor concentra pe reprimarea insurgentei. Unitatile irakiene vor fi intarite cu militari americani, pentru a se evita situatiile in care coruptia sau chiar relele intentii ale unor demnitari irakieni sa duca la masacre ale inocentilor si la ocolirea ascunzatorilor si citadelelor teroriste. Ar fi prea mult sa spunem ca Statele Unite isi reiau controlul asupra combaterii insurgentelor, dar nici nu am fi prea departe de adevar. De asemenea, trupele americane vor ramine mai mult timp in perimetrele securizate, pentru a se asigura ca rebelii nu se intorc – asa cum s-a tot intimplat pina acum. Cu riscul ca vor primi si mai direct eticheta de forte de ocupatie si ca vor trezi nemultumiri populare, fortele americane vor incerca sa preia initiativa. Si vor fi mai putin incorsetate de restrictiile impuse politic in toti acesti ani si care il facusera atit de nepopular in rindul armatei pe fostul secretar al Apararii, Donald Rumsfeld.
Desigur, reactiile negative la adresa lui Rumsfeld s-au datorat si ambitiei sale de a obtine o victorie cit mai economicoasa. Comandantii militari au cerut permanent (desi oarecum in surdina) suplimentarea fortelor, ceea ce – evident – nu se putea intimpla inainte de alegerile legislative de toamna trecuta. Acum, presedintele este dispus sa o realizeze – si este foarte probabil ca in Congres, in ciuda retoricii electorale, democratii sa accepte consecintele financiare ale masurii. Va fi, insa, cifra de 20.000 de militari suficienta? Daca dintre acestia doar 4.000 vor fi desfasurati in uriasa provincie vestica Anbar, pe unde intra in tara arme, explozibil, bani si alte resurse pentru teroristi, probabil ca nu. Ca sa nu mai vorbim ca tot in aceasta provincie, la Fallujah, fortele americane s-au confruntat cu cea mai bine organizata rezistenta armata sunita, fiind silite sa poarte un mini-razboi conventional, acum doi ani. Este greu de spus si daca restul de 16.000 de militari, care vor actiona la Bagdad si vor efectua, la nevoie, raiduri si scurte perioade de ocupatie in zonele adiacente, vor putea avea un impact decisiv in securizarea capitalei. Probabil ca nu, in conditiile in care nu se schimba ceva fundamental in practica fortelor irakiene.
Si astfel ajungem la o alta componenta importanta a planului lui Bush, cea politica. Guvernul lui al-Maliki a primit, pe linga obisnuitele promisiuni si gesturi concrete de sprijin, si un avertisment cit se poate de serios: creditul sau nu este nelimitat. Printre altele, americanii sint exasperati de refuzul sau, in orice caz, blocajele intervenite in adoptarea unei legislatii care sa atenueze temerile sunitilor si sa-i reasigure, spre exemplu, ca vor primi cota cuvenita din beneficiile petrolului, extras mai ales din zonele siita si kurda). Si legile privind epurarea din viata publica a vechilor militanti Baath, majoritar suniti, trebuie revizuita, in opinia Casei Albe. Iar lista de nemultumiri este, desigur, mult mai lunga, astfel ca viitorul actualului guvern irakian depinde, in mare masura, de rapiditatea cu care el se va adapta noilor exigente ale administratiei de la Washington.