Caută 
5 MIN
Sfirsit de februarie. Zi rece. Mohorita. Fulgi razleti cad pe strada Lapusneanu. Se lipesc de copertile cartilor intinse in fata Bisericii Banu. Un ciine flocos, invirtindu-se in cerc, incearca sa le prinda cu limba. Incerc un exercitiu de imaginatie comparind limba ciinelui cu un semn de carte, iar strada cu o pagina goala, pe care pasii trecatorilor zgribuliti de frig o acopera cu fraze scrise intr-o grafie necunoscuta. Cufundat in aceste ginduri, trec pe linga fostul sediu ROMTELECOM, devenit intre timp un corp al Universitatii. Undeva sus, la etajul trei sau poate patru, e biroul revistei „Timpul". Ajung in dreptul statuii lui voda Lapusneanu. Nas taiat in unghi ferm. Privire incruntata. De voievod care a ridicat in sala de tron o piramida de capete. Dar ce-a facut cu trunchiurile? Unde le-a aruncat?! In beci? De ce nu le-a adunat inaltind o alta piramida? Tabloul ar fi fost complet. Chiar daca usor dezechilibrat. In sensul ca una dintre piramide ar fi fost mai mare, iar alta mai meschina. Probabil ca voievodul s-a gindit ca nu merita sa inalte decit capetele, astfel incit trunchiurile le-a azvirlit la ciini. Privelistea nu era una dintre cele mai confortabile. Trupuri zbatindu-se in gol. Improscind singe pe mozaic. Apoi incremenind intr-o pozitie bizara. Daca nu chiar indecenta. Ajung in dreptul statuii si imi ridic palaria in semn de respect… Cindva le sugerasem edililor ca monumentul lui voda Lapusneanu sa aiba o gramada de capete in fata, iar in spate multimea de trupuri zbatindu-se in agonie. Ideea mea a stirnit zimbete pe sub mustati. Marturisesc: chiar si eu am izbucnit in ris. Pe urma, m-am intristat. Oricum, nici acum nu e inca tirziu pentru materializarea ei… In fata statuii se pot organiza spectacole postmoderne. Capetele pot fi modelate din ceara sau din plastilina. Tinerii actori si-ar putea exercita talentul, mimind decapitarea…. Ce-ar fi, mi-am zis, daca in fata statuii s-ar amenaja o scena subterana, cladita in trepte, luminata din interior? Protagonistii ar sta cu picioarele sub pamint, pe scaunele de diferite inaltimi. Capetele le-ar iesi afara, inaltindu-se in jurul soclului. Virful piramidei umane s-ar termina cu bustul Lapusneanului… Fac stinga-mprejur si pornesc in josul strazii. Ajung la galeriile DANA, fac coltul, luind-o la dreapta. Deschid o usa metalica. Oare cum de n-a pictat-o Val Gheorghiu? De ce-a ocolit-o? Da, desigur, asta-i intrebarea: de ce-a ocolit-o? Singurul in masura sa-mi raspunda e pictorul. Acum, daca l-as intreba, ar fi insa prea tirziu. Maestrul a gasit o portita intredeschisa in usile pe care le-a pictat cindva si a fugit din realitate… Patruns de aceste ginduri, urc scarile napadite de afise. Ajung la etaj. Ma sprijin de balustrada. O iau la dreapta, arunc o privire spre peretele din stinga mea, zugravit cu sfinti. Pasesc peste pragul holului comun: in sfirsit, iata, ma trezesc in fata usii maestrului Constantin Tofan, starostele breslei artistilor plastici ieseni. Spre mirarea mea, il gasesc singur in atelier. De obicei, e inconjurat de fel de fel de lume. "In sfirsit, iata-te si singur!" exclam. Pictorul ma priveste cu siretenie… Ochii sai albastri, migdalati, au o sclipire jucausa: "Chiar crezi ca-s singur?" ma intreaba el. "Sigur ca nu esti singur, odata ce pe pereti vad atirnind atitea tablouri…" "Nu, nu ma refeream la tablouri," imi spune el, abordind acelasi suris… "Dar la ce?" "Totusi, daca stau sa ma gindesc mai bine, in atelier, in afara de mine, mai e cineva…" "Cine? il intreb precipitat. Spiritul locului? Ingerul sau poate demonul ce te inspira?" "Uita-te mai bine in jur si ai sa vezi ca nu sint singur… E cineva aici, in carne si oase…." Privesc in jur cu atentie, dar nu descopar pe nimeni. Vazind incurcatura mea, Tofan adauga: "Uita-te mai bine…" Ma uit inca o data cu atentie. Ridic neputincios din umeri si ma las intr-un fotoliu… "Chiar nu vezi pe nimeni in afara de mine?" "Nu vad…" "Dar pe tine nu te vezi?" spuse pictorul, asezindu-se greoi pe taburet. „Nu prea ai spirit de observatie… " Si abia atunci, cu intirziere, cum se spune, imi pica fisa: intr-adevar, Tofan nu era singur in atelier, alaturi de el mai eram si eu… In carne si oase… Ne-am privit ochi in ochi si am izbucnit in ris. "Nu cumva te excluzi din rindul oamenilor?" ma chestiona el, turnindu-mi o ceasca de cafea. "Mai stii, am zis, e posibil sa am si aceasta tendinta pasagera…" "Ei, asa sinteti voi, scriitorii," conchise Tofan. Plutiti intotdeauna cu capul in nori…"
…Schimbul de replici putea continua mult si bine… Cum insa vizita mea avea un scop precis (venisem cu gindul de a-i face un portret literar pictorului Tofan), am scurtat schimbul de amabilitati, trecind de-a dreptul la subiect: "Spune-mi la ce lucrezi?" "Incerc si eu marea cu sarea", zise Tofan… "Adica", am spus, abordind o mina serioasa… "Adica incerc sa ilustrez o carte de versuri…" "Si e dificil?" am intrebat. "Nu stiu daca e dificil. E altceva decit atunci cind pictezi un tablou… Pornesti de la o metafora, de la o imagine si nu stii unde-ajungi… E ca o fuga de sunete pe-un portativ… Am crezut ca ma voi opri dupa citeva desene, dar iata ca s-a inchegat un intreg ciclu. Liniile nu sint trase in van. Fiecare din ele exprima o anumita stare. Un anumit sentiment… Intelegi?" Si fara sa mai astepte raspunsul meu, pictorul isi continua confesiunea pe o nota grava: "Sentimentele si imaginile nu se pierd. Ele ramin pe totdeauna imprimate in eul nostru profund. Nu trebuie sa ne rusinam de ele. Fiecare celula a trupului nostru poarta imprimata inlauntrul ei o imagine. Un anumit peisaj. Si daca aceasta celula moare, piesajele continua sa vietuiasca in noi. Caci, inainte de-a se stinge, celula veche transfera bagajul ei de cunostinte altei celule, care abia isi arata chipul in lumina… Intelegi?" "Inteleg", am murmurat. "Am fost o perioada obsedat de piesaj. De aici, am lunecat spre arta abstracta. Am incercat sa abordez o explorare a structurilor. A modului cum se convertesc in cristale starile interioare. Apoi am revenit la piesaj. Iar de la piesaj, la nuduri… Nudurile ce reprezinta in fond? Si ele sint peisaje. Dar si abstractiuni ale unor tensiuni interioare. La nud lucrezi cu anumite fineturi. Slefuiesti suprafetele. Lungesti curbele. Indulcesti liniile. Te feresti de vulgaritate. In ce ma priveste, am tratat nudul cu multa delicatete. Cu timiditate chiar. M-a interesat atmosfera. Starea interioara. Mai putin personajele. Modul cum evolueaza intersectindu-se si ondulindu-se, asemenea unor linii, sentimentele umane. Dorinta. Dar si teama… Ei bine, toate aceste tendinte simt ca se topesc acum in aceste explorari pe care le intreprind pe tarimul metaforei pure…" "Cum se va numi ciclul?" l-am intrebat spre final. "Adincuri de taina", mi-a raspuns Tofan. Titlul mi s-a parut un pic ciudat atunci. Eram chiar pe punctul de a-i sugera pictorului sa gaseasca un altul mai potrivit. M-am abtinut insa. Acum, in pragul acestui inceput de toamna, dupa ce am vizitat expozitia deschisa la Galeriile Dana, i-am dat dreptate. Albastrul versurillor lui Istrate nu se putea traduce mai bine grafic decit in ruginiul nostalgic al toamnelor lui Constantin Tofan….
