Razbunarea poetei

Am citit in Istoria… lui G. Calinescu despre o piesa de teatru (parca a lui I. Dragoslav) cu un nobil bucovinean scapatat, care a ajuns un umil functionar. Omul nostru isi ducea zilele intr-o saracie lucie vreme de unsprezece luni pe an si aduna banii. In a douasprezecea luna, cu banii strinsi, traia pe picior mare, ca un "domn". Ei bine, poeta Minerva Chira nu e functionara, ci profesoara in satul natal, undeva prin cimpia transilvana. A mostenit de la parinti o casa mare, acareturi bugate ( adica destule, pe ardeleneste) si o gradina, toate aflate la soseaua nationala europeana. Cu niste ani in urma, intr-o noapte, in timp ce dormea in casa mostenita, Minerva Chira s-a trezit ingropata intr-un morman de picioici (asa li se spune la cartofi pe acolo). Daca ar fi fost E.A. Poe si alcoolica, poeta Minerva Chira ar fi putut crede ca a ajuns in lumea subpaminteana a picioicilor, asa cum poetul american a crezut ca se afla mort si ingropat intr-un sicriu, cind s-a trezit dupa o betie in cala unui vapor. Minerva Chira insa nu e alcoolica, ci ardeleanca si cu piciorele pe pamint. A dat crumpii (cartofii, pe banateneste) la o parte si a iesit la lumina sa vada ce se intimpla: un TIR plin cu barabule iesise de pe sosea si ii facuse praf casa.

Asa a inceput a doua viata a poetei, viata ei postbarabulica, sa spunem asa. Minerva Chira parea in continuare o ardeleanca cu picioarele pe pamint, trezind mirarea consatenilor doar pentru "stigletii" ei: ca scrie poezii (La ce bun poeziile? se intrebau bunii consateni. A, sa fi scris asa ca domnul Goga despre Ardealul nost’ sfint, despre de ce m-ati dus de linga boi, despre contra bozgorilor si alte soacate, dar asa… Dascalita Chira cica scrie de dragoste. Eah, sa vie la noi, ziceau ficiorii de la b(oi), ca-i aratam noi de dragoste de n-a pute-o duce). Parea numai ca Minerva Chira era cu picioarele pe pamint, caci nu a fost asa. Poeta a primit banii de despagubire pentru casa farimata, dar nu s-a apucat sa-si faca alta casa. Cum a primit banii, si-a luat concediu de la scoala, s-o pus in tug si tivai! la Bucuresti, iar de-acolo tivai! in Eghipet, cu aeroplanul, ca maistorasul Aurel Vlaicu. Cica sa vada piramidele! Tulai, Doamne, o bolunzit dascalita noastra! Dreptu-i, de mincat are ce minca, fiindca i-au ramas picioicile din TIR. O mincat vreo trei ierni din ele.

De atunci, capatind morbul calatoriilor, Minerva Chira s-a apucat sa umble prin lume: ba sa vada Damascul, ba leandrii Greciei, ba coasta dalmata… Despagubirea pentru casa a cheltuit-o de mult. Acum stringe bani din salariul ei de profesoara si, imediat ce se aduna suma necesara, pleaca. Face asa de ani buni… "Admirabila razbunare pentru propria-i singuratate", spune despre ea un alt poet singur – Liviu Ioan Stoiciu. Specialistii spun ca singuratatea e o boala la fel de nociva ca fumatul sau obezitatea. Omul izolat isi pierde capacitatea de a se controla, pierde controlul cu lumea reala, se simte nefericit, trece usor de la un pahar la doua si tot mai multe. Numai oamenii foarte tari, minati de forta talentului sau de o credinta interioara foarte puternice, rezista singuratatii. Si scriitorul are nevoie de singuratate. Si are nevoie de "debuseuri". Inteleapta Minerva a gasit unul: calatoria. Unii se ineaca in alcool. Altii se scufunda in gasti literare si se cearta ca tirfele pe bucata lor de trotuar (E. Cioran), nazuind la virfuri de ierarhii impuse de ideologi literari. Nimic din toate acestea la Minerva. Ea nu vrea sa fie rasfatata de public, sa fie aratata ca sfintele moaste, nu se iluzioneaza nici cu ideea „recunoasterii" post mortem. Doamnelor si domnilor, Minerva Chira doar scrie si calatoreste.

P.S.: Nu o cunosc pe Minerva Chira si nu i-am citit decit 2-3 poezii in presa literara, dar ma simt confrate cu ea si cu modul ei de a razbuna norii singuratatii. Toate informatiile despre ea le detin de pe site-ul lui L.I. Stoiciu.