Fidelitatea conversiei iconice ofera doar arareori motiv de satisfactie vizuala. Asemanarea cu prototipul este necesara, nu si suficienta. Care sunt atunci „ingredientele" de neocolit intr-o „reteta" a portretului bine-facut? Ce anume il face atragator sau interesant?

Fascinatia portretului s-ar datora faptului ca „rezulta din interactiunea a doua forte, artist si model, si nu din actiunea uneia singure". John Pope-Hennessy, autorul precizarii de mai sus (unul din consacratii analisti ai genului), invoca evenimentul „cuceririi infatisarii fizice". El s-ar fi petrecut in decorurile aristocratice ale Renasterii italiene, fiind legat insa de o schimbare a functiei atribuite artistului. In portretele de inceput, pictorul aparea ca observator pasiv, ca executant quasi-indiferent al unei comenzi cu miza omagiala si/ sau comemorativa, pentru ca, ulterior, sa-si asume rolul de „interpret" al personajelor sale, preocupat sa evidentieze tusele temperamentale si de caracter socotite reprezentative.  

Daca multi dintre artistii contemporani cauta in exercitiul portretistic mai curand ocazia de a-si etala virtuozitatile compozitionale sau agilitatea juxtapunerii de semne, omagiind fariseic „personalitatile" momentului, Manuel Manastireanu pare a fi motivat in alegerile sale de capricii subiective, intretinute fie de afinitati intelectuale cu modelele sale, fie de anumite sensibilitati morale trezite de proximitatea acestora. Consecvent bunei traditii a portretului autohton, dar si catorva din maestrii care i-au jalonat traseul de formare (Stefan Luchian, Corneliu Baba, Dan Hatmanu), Manuel Manastireanu evita neutralismul afectiv in profitul unor mobilizari emotionale netrucate, menite a suprima distantele conjuncturale care il separa de model, cu scopul de a se instala – comprehensiv si afabil – in „orizontul" acestuia.

Dostoievskian prin religiozitate si lirism, kafkian prin supletea observatiei si a introspectiei, pictorul este in cautarea acelei nobleti caracteriale invizibile ochiului obisnuit. Recunosti in panzele sale cand simpatie necenzurata, veneratie si respect, cand intelegere si compasiune fata de semenii aflati in suferinta. Intr-o atare lectura, frumusetea excede relevanta canoanelor estetice familiare, fiind croita in tipare expresioniste, voit contrastante sau exagerate. Eschivandu-se, deopotriva, patetismului facil si entuziasmului idolatru, portretul apare astfel ca act de gratitudine sau ca gest de reverenta picturala. Chipurile cunoscute ale pictorilor, filosofilor, poetilor si muzicienilor favoriti (Stefan Luchian, Emil Cioran, Petre Tutea, Nichita Stanescu, Cezar Ivanescu, Dan Grigore) stau alaturi de cele ale oamenilor simpli, obisnuiti, de figurile anonime ale detinutiilor politici, recomandati de exemplaritatea propriilor biografii.

In majoritatea portretelor sale, artistul iesean pune in relatie ochiul si lumina. Lumina din adancul ochilor ofera „cheia" intelegerii personajelor. Cum profunzimea este adesea obscurizata, artistul sugereaza sa privim selectiv, privilegiind nu derizoriul abil cosmetizat, ci detaliile cu adevarat importante: iubirea, generozitatea, omenia. Ritualizand in maniera personala gestul pictural, Manuel Manastireanu adauga artei functiuni inedite: posibilitatea de a consacra valoarea celuilalt, indiferent de notorietatea publica, omagiind-o neconditionat.  Cati mai indraznesc astazi sa faca fie si doar atat?