Romania, prin ochii lui Gavroche

Cind l-am auzit si vazut, dupa 22 de ani, pe Florin Vieru, cel supranumit Gavroche de Romania, in decembrie 1989, de un ziarist francez de la Paris Match, am avut un sentiment de revolta fata de toate teoriile, conceptele, justificarile si vorbele goale cu care operam curent, in incercarea disperata de a cuprinde in cuvinte si de a da sens tristei realitati a Romaniei anilor nostri, numiti, eufemistic, ai tranzitiei. Mi-a venit si mie, vorba Poetului, sa arunc condeiul pustiei si sa pling alaturi de copilul sperantei din decembrie 1989, ajuns acum expresia deconcertanta a suferintei, dezamagirii si disperarii Romaniei de azi. Daca va mai amintiti, stimabilii mei compatrioti, cel mai expresiv chip al sperantei, in decembrie 1989, cel al lui Florin Vieru, a facut inconjurul planetei de pe coperta periodicului francez "Paris Match". Chipul dezinvolt si ferm, cu privirea usor melancolica, scrutind un viitor ce parea sublim atunci, ne-a convins si pe noi, cei din tara, desi eram tabaciti cu imagini sablon, sau poate tocmai de aceea, sa-l infiem si sa-l iubim. Tinar, infasurat in celebrul steag al tarii metamorfozata subit din tarim al disperarii in cel al sperantei si emblema a revolutiei insasi, Florin Vieru parea sa ne spuna noua si lumii, prin expresivitatea ferma a chipului sau, ceva necuprins in cuvinte despre tara ascunsa si despovarata subit de vorbele pocite ale limbii de lemn, despre demnitate si libertate. Toate sperantele pareau sa se intrupeze simbolic in chipul lui mindru si dezinvolt, care a purtat atunci in lume, ca intr-un vis frumos, imaginea Romaniei de dincolo de uritul si tristetea cotidiana.

Anii au trecut, iar tinarul de 14 ani, maturizat inainte de vreme de greutatile unei familii numeroase si sarmane, purtat atunci pe aripile gloriei, cautat si chestionat de o cohorta de ziaristi, a imbatrinit mai repede decit cei din generatia lui, pentru a ne vorbi astazi, printre lacrimi, despre toate dezamagirile traite. A fost curtat de francezi si invitat sa invete in tara lui Voltaire. A dat cu piciorul sansei vietii lui, nu din cine stie ce scrupul, ci pentru ca, in mintea lui de copil, nu si-a putut imagina ca poate fi un loc mai bun in lume decit chiar in tara sperantei regasite. Nu a putut crede o clipa ca din Olimp, Romania ar putea sa cada in hauri. Sa fim solidari cu tinarul Gavroche. Citi romani si-au imaginat atunci un scenariu catastrofic? Citi dintre noi au intuit adevarul crud al loviturii de stat mestesugite de un grup de conjurati? Citi au dezvrajit revolutia, pentru a-i capta adevarul camuflat in spatele forfotei multimilor innebunite?

In Romania reala, si nu cea din portretul contrafacut din decembrie 1989, Florin Vieru a fost repede uitat de noi toti, pentru ca romanul tranzitiei a fost populat de cohortele de invirtiti si nulitati, nimeni altii decit cei care ne chinuiesc existenta. Oameni cuprinsi subit de entuziasme febrile, dar cu memorie scurta, aproape toti romanii au preferat sa uite chipul lui, nu doar din ratiuni ce tin de fiziologia memoriei, cit mai ales jenati ca din visul lor s-a ales praful. Azi, Gavroche ne vorbeste cu o sinceritate trista despre cautarile lui sterile, despre sperantele lui invinse de personajul pervers, mincinos si stupid numit tranzitie, despre noi, cei multi si despre Romania fara pomezi. A cautat, a sperat, a muncit cu disperare si fara folos, si-a facut o familie, isi creste copiii intr-o tara in care viitorul lor e absolut incert, a imbatrinit prematur, e bolnav si invins la cei 36 de ani ai lui si ne vorbeste cu lacrimi in glas fara sa ceara nimic, nici chiar compasiunea noastra, despre viata lui impovarata de griji, dar mai ales despre uritenia Romaniei de azi. Saracia l-a invins a doua oara, scoli inalte n-a putut urma, pentru ca mijloacele nu i-au permis, munceste pe santierele imbogatitilor tranzitiei cu salarii de mizerie, fara nici o perspectiva ca lucrurile s-ar putea indrepta intr-o zi. Presedintele Emil Constantinescu si-a amintit de el, i-a promis un sprijin, dar nu a mers mai departe de promisiunea desarta. Flasneta dezacordata a fostului presedinte al sperantei a ajuns mai apoi expresia deriziunii, pe numele lui Ciuvica (ce nume!), il apara in chip penibil, acuzind victima ca nu i-a acceptat darul. Daca ar tacea ori ar fugi in pustie, ipochimenul ar face mai mari servicii decit labartindu-se in pseudoanalize si justificari penibile.

Mai zilele trecute l-am ascultat si privit in ochi pe Gavroche, pe un post de televiziune. Ochii lui plinsi nu mai amintesc cu nimic de cei larg deschisi din celebra fotografie de altadata. Marturisesc ca mi-au dat lacrimi de tristete si de revolta. Am rememorat fapte, trairi si lecturi cu privire la Romania. Pot acum sa spun ca toate lecturile mele sint infinit mai sarace decit trairile simple si adevarate ale compatriotului meu Florin Vieru, Gavroche-ul uitat. Ii cer iertare pentru aceasta nedreapta uitare si ii multumesc pentru ca mi-a reamintit, in cuvinte nemestesugite, de cealalta Romanie, cea necuprinsa in concepte si teorii seci cu privire la cursul inevitabil al tranzitiei dintr-o tara periferica si uitata chiar de cei insarcinati sa nu uite.

P.S.: De dragul lui Gavroche si a adevarurilor triste pe care le-a rostit atit de simplu, am intrerupt serialul meu dedicat, vorba distinsului vecin de pagina, clubului cocosatilor.