Royal, La Présidente

Pe la mijlocul anului viitor, Franta s-ar putea sa aiba un presedinte femeie. N-ar fi aceasta poate chiar o surpriza absoluta. Anglia a avut un prim-ministru. Germania are un cancelar. America are si ea un loc pentru Hillary si Franta insasi a avut un prim-ministru femeie la inceputul anilor nouazeci. Este adevarat ca La République este o tara ciudata cind este vorba de practicile politice: ideile cele mai avansate, chiar futuriste, la limita delirului utopizant, fac un menaj ideal cu practici politice "reactionare", unii spun chiar "facho". Privilegiul masculinitatii pare inatacabil, la fel ca si cumulul de mandate publice sau persistenta comportamentelor "aristocratice".
Faptul ca viitorul presedinte s-ar putea numi Royal, dupa numele candidatului cel mai bine plasat pentru prezidentialele din aprilie viitor, din partea Partidului Socialist, este, de asemenea, o chestiune anecdotica, chiar daca va fi, probabil, un motiv de nesfirsite calambururi. Nici macar faptul ca viitoarea posibila Madame La Présidente Royal are o situatie matrimoniala cit se poate de ambigua (patru copii cu un barbat cu care nu este maritata sau cel putin n-a fost pina recent!) nu este partea cea mai interesanta a situatiei, chiar ar putea pune unele probleme de ordin strict protocolar: de exemplu, va locui cu partenerul ei la Elysée si ce titlu va purta acesta, de altfel, din intimplare, liderul partidului socialist?
Partea cu adevarat spectaculoasa a acestei candidaturi priveste modul in care Ségolene Royal a reusit sa obtina, saptamina trecuta, investitura Partidului Socialist si, implicit, persoana, atipica, a acesteia. Desemnarea sa, prin votul militantilor partidului, la destul de mare distanta inaintea contracandidatilor sai, doi din greii politicii franceze (unii ii numesc chiar elefanti, desi sint abia sexagenari!), este o lovitura politica greu de anticipat din perspectiva sistemului vietii politice franceze. Adversarii sai principali, fostul prim-ministru al lui Mitterrand de la mijlocul anilor nouazeci, Laurent Fabius, si fostul ministru de finante, Dominique Strauss-Kahn, erau figuri puternice, politicieni experimentati, cu o recunoscuta competenta ca gestionari si cu solide relatii in partid, media si establishment.
In comparatie cu ei, dna Royal este aproape o novice. Este adevarat ca face politica de aproape douazeci de ani (ceea ce nu este foarte mult, pentru standardele franceze!), a trecut prin ENA, a lucrat la Elysée in timpul primului mandat al lui Mitterrand, a fost ministru al mediului, la un moment dat, si ministru adjunct la Educatie in timpul ultimului guvern socialist, Jospin, iar acum este deputata si presedintele unei regiuni din vestul Frantei, una dintre cele mai pitoresti si dinamice. Dar nu pare a se fi ilustrat prin ceva special. Dimpotriva. Despre prestatia sa ca ministru, seful sau de atunci are o parere mizerabila. In plus, vine dintr-o familie problematica. Unul dintre fratii sai, fost agent secret al DST, a fost amestecat direct in celebra afacere din timpul lui Mitterrand, Rainbow Warrior: scufundarea de catre agenti francezi a unui vas Greenpeace, soldata cu moartea unui fotograf.
Nici pozitia sa in sinul PS nu este atasabila unui curent influent. Catolica ferventa, traditionalista in chestiuni morale, este recunoscuta ca fiind tentata de blairism, ceea ce nu este tocmai la moda in partidul socialist cel mai de stinga din Europa occidentala. S-a crezut ca singurul sau avantaj ar fi partenerul sau sotul sau (nimeni nu pare a sti precis!), François Hollande, el insusi la un moment dat candidat virtual la competitia pentru presedintie. Jack Lang, unul dintre invinsii fara lupta ai dnei Royal, il acuza, de altfel, pe acesta ca ar fi manipulat partidul in favoarea partenerei sale de viata.
De fapt, victoria dnei Royal la candidatura PS este o victorie contra partidului, in sensul ca militantii au ales pe cel care se afla in fruntea sondajelor, dar nu si in topul popularitatii in interiorul PS. Este victoria democratiei de opinie in dauna partitocratiei. Contrar traditiei politice hexagonale, care mizeaza pe lideri care au o lunga experienta gestionara, Ségolene Royal a aparut aproape din neant, pe fondul disputei interne in PS intre pro si anti-europeni, de dupa esecul referendumului asupra Constitutiei europene din mai 2005. Explozia sa este spectaculoasa. In septembrie 2005, un sondaj o dadea prima data printre posibilii favoriti la candidatura PS, pentru ca in numai citeva luni, la inceputul anului 2006, sa se impuna, aproape fara sa faca nimic, drept principala sansa pentru PS in competitia cu candidatul dreptei, Nicolas Sarkozy.
Din acest punct de vedere, avem un veritabil fenomen. Explicatiile acestuia trebuie cautate, probabil, atit in oboseala clasei politice franceze, cit si in noutatea sugerata de personajul in sine. Faptul ca este femeie si relativ tinara nu este, probabil, decisiv, dar trebuie luat in seama, ca reactii instinctive fata de Nicolas Sarkozy, un politician care exprima forta si convingere, poate in exces. Cei doi par, de altfel, a se configura oarecum in oglinda. Pe linga faptul ca isi preiau teme reciproc si polemizeaza prin terti, amindoi propaga nevoia de ruptura, par reformisti si represivi.
In acelasi timp, spre deosebire de competitorul sau, dna Royal pare sa aduca nou nu atit ruptura, cit ambiguitatea rupturii: un soi de dans ritualic in jurul nevoii de schimbare. Dupa cum se stie, Franta convietuieste de ani buni cu fantasma schimbarii. Ségolene Royal pare ideala pentru acest joc de societate. Temele sale de baza (democratia participativa, devolutia, educatia ca panaceu al tuturor problemelor sociale) sint suficient de vagi pentru a nu o angaja intr-un proiect anume. Ca presedinta, nu va avea, probabil, de partea sa nici macar forta unui partid reformist in spate. De asemenea, va fi aleasa cu voturi antiliberale, deci va trebui sa fie atenta la orice reforma a statului-providenta. Stinga-caviar are un avatar nou.