Scrutind scrutinul de duminica si cele ce-au mai fost

joi, 05 iunie 2008, 19:22
4 MIN
 Scrutind scrutinul de duminica si cele ce-au mai fost

N-o sa uit cit traiesc ca in 1990, in vestita Duminica a Orbilor, ziua primelor alegeri libere (sau "libere"?), ma aflam cu familia la botezul celui de-al treilea copil al uneia dintre cele doua surori ale mele. La Sibiu. Inainte si dupa mersul la vot, discutii aprige pro si contra Iliescu-FSN. "Tabara" anti-Iliescu din cadrul familiei largite era compusa din doar doi insi: cumnatul meu, tatal baietelului, si sussemnatul. Oricite argumente anti-Iliescu puneam pe tapet, totul era degeaba. Surorile, fratele cumnatului meu, mama, socrii surorii mele etc., toti ceilalti nici nu voiau sa auda de alde Ratiu sau Cimpeanu. Cel putin in privinta lui Cimpeanu, evolutia ulterioara a acestuia le-a dat intrucitva dreptate – cu toate ca, pentru momentul acela, chiar si Cimpeanu ar fi reprezentat o alternativa mai buna in fata "luminat"-hirsitului activist de partid. In ce ma priveste, votul meu l-am dat lui Ion Ratiu si taranistilor. De punctat ar mai fi in cadrul acestui remember faptul ca impartirea pro si contra Iliescu dinauntrul familiei largite a respectat in mare impartirea voturilor la nivel de tara…

In 1992, n-am apucat sa votez, deoarece ma aflam ca bursier in Germania.

In 1996, alegerile m-au prins traind in Germania. Dupa ce-am aflat ca au cistigat Emil Constantinescu si Conventia Democrata, fosta mea sotie si cu mine am facut un mic chef de stropire a istoricului moment. Singura frustrare: ca n-am putut vota decit teoretic, ar fi trebuit, altfel spus, sa mergem de la Tübingen fie pina la Bonn, la ambasada, fie pina la München, la consulat…

In 1999, cind presedintele Constantinescu a declarat ca nu va mai candida pentru un al doilea mandat, gestul lui mi s-a parut unul de inteles – am si scris un articol pe tema aceasta (aparut in "22"!…), articol de care, intre timp, mi-e mai degraba rusine, nu de alta, dar el ramine o dovada a faptului ca nu intelesesem implicatiile politice majore ale gestului. Dar aveam sa le inteleg cel tirziu in 2000, cind m-am trezit – ca atitia altii – in fata celei mai parsive optiuni postdecembriste: Iliescu ori Vadim! Totusi, m-am dus la vot.

In 2004, dupa patru ani de sufocare pesedista, alegerile locale aduceau deja a vint de schimbare – ce-i drept, nu si la Iasi! Unde PSD-ul a reusit sa puna pentru prima oara mina pe Primarie printr-o smecherie politica – racolarea lui Simirad, trimiterea-n Cuba ca ambasador a acestuia si raminerea lui Gheorghe Nichita primar interimar, postura din care a candidat pentru un mandat propriu – si datorita unui contracandidat nu tocmai convingator. Din fericire, amintita sufocare pesedista si-a gasit nasul in Traian Basescu, care a cistigat alegerile prezidentiale din toamna. O victorie oarecum similara ca importanta cu cea a lui Emil Constantinescu din 1996.

Si a urmat suspendarea lui Basescu de anul trecut. Si referendumul aferent. 2007 s-a dovedit in privinta asta chiar un an crucial al democratiei romanesti, cetatenii tarii fiind chemati in doua rinduri si trei chestiuni la urne (pe linga referendumul privind suspendarea lui Basescu, a mai fost cel pentru votul uninominal, dublat de alegerile europarlamentare). Ca prezenta la urne n-a fost cea mai convingatoare a fost (si) pentru mine ceva mai degraba de neinteles. Inteleg prea bine ca nu poti obliga oamenii sa voteze, ca vor exista mereu destui cetateni care nu se simt reprezentati de niciunul dintre candidati ori de niciunul dintre partide, dar nu pot sa inteleg faptul ca indeobste cei loviti de "lehamitea electorala" sint tocmai cei care indeplinesc mai mult decit altii conditiile de "cetatean", sint cei din "cetate", orasenii, adica.

Fapt confirmat inca o data, daca mai era nevoie, si de scrutinul de duminica. Dincolo de absenteismele gen sectorul 3 din Bucuresti, unde un Liviu Negoita, dat de sondaje drept cistigator cert al unui al doilea mandat din primul tur, a obtinut 75% din voturile celor… 30% dintre cetateni care s-au urnit pina la urne, nu pot intelege absenteisme de genul celui de la Iasi: doar 39% dintre ieseni au mers la vot – fata de 56% dintre cei de la tara.

Nu zic, din pacate, nici anul acesta (ca si-n 2004), la alegerile locale din Iasi oferta nu mi s-a parut tocmai potrivita cu cererea (asteptarile oamenilor, ale mele). Dar m-am dus la vot. In ciuda faptului ca parea, a nu stiu cita oara, ca n-avem de ales decit intre un rau mai mic si unul mai mare. Parea. De fapt, nu-i nici pe departe totuna daca Gheorghe Nichita mai cistiga un mandat de primar ca sa mai incerce timp de patru ani sa faca ce n-a reusit in cei cinci cit i-a avut deja la dispozitie. Nu spun ca situatia de la Iasi e dezastruoasa – dar, daca ne gindim la potentialul orasului si mai punem in balanta, de exemplu, si ce-a reusit un Boc in doar patru ani la Cluj (ca sa ne comparam doar cu un alt centru universitar de traditie), parca-parca lucrurile cam scirtiie pe la Iasi. Fapt ce s-a rasfrint, de altfel, si asupra procentului obtinut in primul tur de actualul primar: daca ar fi fost intr-adevar gospodarul, edilul drept care vrea sa ni-l "vinda" PSD, sint sigur ca-si adjudeca si el inca din primul scrutin un nou mandat. Numai ca n-ajunge sa te-apuci abia-n anul electoral sa rascolesti strazile sau sa refaci parcuri de joaca. Altfel, eu unul nu-mi amintesc nici un proiect notabil, de anvergura (cu impact social, economic si/sau cultural) pe care sa-l fi realizat primarul Gheorghe Nichita. Mda. Niciunul.

Comentarii