Sint ut sunt, aut non sint *

Cineva, un prieten la care am tinut foarte mult, cu o nota de tristete imi spunea ca recunostinta, la unii, devine o povara foarte grea, total insuportabila si adeseori se transforma in ura. Prietenul meu mai adauga constatarea ca, spre deosebire de iubire, care genereaza uneori sprijin, sustinere activa, ura motiveaza mult mai puternic actiunea de demolare, de distrugere totala a celui urit.

Amicul meu a murit si eu am plins pe saturate, pe ascuns, cum o fac de obicei. Cind amicul meu era in sicriu in Sfinta Biserica, au inceput cuvintarile patetice ale celor care i-au amarit viata cu ura lor, determinindu-ma sa parasesc procesiunea.

Nici amicul meu, nici eu nu am inteles de ce se cuibareste o nemasurata ura in sufletul celor pe care i-ai ajutat enorm de mult.

Probabil ca unii specialisti in studiul psihologiei ar gasi explicatii, dar eu nu-mi explic. Am intilnit oameni care ma urau pe motiv ca s-au injosit ca sa-mi ceara ajutorul. Desi manifestam intelegere si dorinta de a da o mina de ajutor, in sufletul lor, printr-o deformare curioasa, eram un individ demn de toata ura.

– Dar ce, da de la el?

Omul ajutat era convins ca ocup un loc in lume care i se cuvenea si ca, in fapt, i-am uzurpat un drept.

In timp ce eu treceam ajutorul meu la rubrica „fapte bune", avind sufletul plin ca am rezolvat o problema, el, ajutatul, ma trecea la rubrica „da-l dracului". Neuitind insa sa-mi multumeasca si sa ma asigure de pretuirea sa vesnica.

In zbuciumata mea misiune, am acordat peste 170.000 de audiente. Venea fiecare cu problemele lui. Poate la 20.000 nu le-am putut rezolva necazul si oamenii m-au parasit amariti. Ciudat este ca din cei 150.000 de multumiti, cam 200-300 au fost foarte multumiti, supermultumiti.

Cei mai aprigi critici, as putea spune fara ezitare dusmani, se afla printre cei 200-300 de supermultumiti.

Unora le-am schimbat total destinul, altora le-am deschis drumuri catre inaltimi pe care nu indrazneau sa le viseze.

Citiva dintre cei 200-300 de supermultumiti si-au facut un tel ca sa-mi faca viata amara. Ce-i drept, niciunul nu are curajul sa ma priveasca in ochi. Mie mi se pare ciudat ca o parte dintre cei supermultumiti au format un soi de  alianta, in care singurul liant este doar ura.

Sigur ca acest curios fenomen m-a deranjat, mi-a consumat energie, mi-a creat un somn agitat si mi-a amarit existenta. Am reusit totusi sa depasesc momentele neplacute si m-am resemnat.

Intotdeauna am avut puterea sa admit ca omul este unic si nici conduita sa nu poate urma un tipar previzibil. Din acest motiv n-am fost niciodata surprins de atitudinile sau faptele unor oameni cu care mi s-a incrucisat drumul. Nici chiar cind se tineau scai de mine nu deveneam irascibil.

Nu rareori cei care m-au blamat public reveneau la mine, isi turnau cenusa in cap si-mi cereau sa le rezolv alte probleme. De fiecare data am uitat ce a fost urit si am aratat intelegere si bunavointa.

Revin la prietenul meu trecut in lumea celor drepti si consider ca supararile mele sint nimicuri fata de cele indurate de el…  dupa moarte.

Ascultam aiurit, privind catafalcul, cu lacrimile aproape sa izbucneasca, cuvintari de tipul : "… m-a apreciat enorm, atit pe mine ca om, cit si opera mea, spunindu-mi: ceva mai frumos n-am intilnit".

Doamne, de ce nu-l trasnesti pe loc, sa-i curmi nelinistea (probabila) marelui meu prieten si suferinta sa post-mortem? Marele meu amic nu putea da replici si neispravitii credeau ca fura ceva (de fapt, terfeleau!) din aura sa. Se frecau ca hienele de leul mort ca sa imprumute putin din maretia acestuia.

Am remarcat ca faptele acestor nenorociti, comise in timpul vietii tale, oricit de parsive ar fi, sint infinit mai mici decit cele comise dupa moartea ta. Acesti indivizi sint si mai respingatori dupa ce mori.

* Sa fie ceea ce sint , sau sa nu fie.