Suferintele tinerei Maricica

Deunazi, intr-un birou functionaresc al urbei noastre, am trait o scena de toata frumusetea, cu ramificatii, as spune, pina in adincurile mentalului nostru colectiv. Mi s-a cerut (politicos, trebuie sa recunosc) sa completez un formular complicat, cu zeci de intrebari, intre care – daca nu ma insel – vreo doua se refereau si la laptele supt de la propria-mi mama. Am inceput sa lucrez, concentrat, la o masuta, incercind sa ignor agitatia unui baietel de vreo cinci ani, venit, in mod clar, de la gradinita si nevoit, probabil, sa stea alaturi de mama sa pina cind (si) ea isi va fi terminat programul.

Mama – o doamna tinara si voluminoasa – era, ca sa zic asa, functionara principala a locului, fiind secondata de o subalterna blazata (aparent, si cu atributii de secretara), care scria ceva la un birou alaturat. Pustiul se dadea cu capul de toti peretii, zimbind stirb in rastimpuri la apostrofarile materne – altfel suficient de benigne: "Renato, stai cuminte ca-l superi pe domnu’!", "Renato, vezi c-ai sa te lovesti si-or sa-ti cada si ceilalti doi dinti din fata!", "Renato, te spun lu’ doamna educatoare si nu te mai ia la teatru!", "Renato, nu-ti mai dau prajituri!" etc., etc.

Din pacate, Renato vadea o insensibilitate structurala la observatiile mamei sefe si, in scurt timp, sarea violent, cocotat cu picioarele pe masa unde ma chinuiam cu interogatoriul birocratic. Mi-am vazut, stoic, de treaba pina cind – slava Domnului! – Renato, dezamagit pesemne de tacerea mea si parca putin obosit, a plecat intr-un colt al camerei, studiind intens culorile sterse ale mochetei de institutie (fosta) comunista. Nu am reusit sa ma bucur cu adevarat de binecuvintata clipa de liniste, ca, deodata, din zona pustanului, s-a auzit, cu deosebita claritate, vorba lui Caragiale in La Mosi, "o cadenta de fagot".

Functionara principala a sarit ca arsa, pentru prima oara revoltata in mod sincer, am avut senzatia: "Vai de mine, Renato, ce faci? Nu ti-e rusine? Cum poti sa-ti dai drumul asa? Crede lumea ca esti prost crescut!". "Nu eu am facut", a raspuns Renato cam absent. "Ei, nu tu! Sa-ti fie rusine!", conchise mama sever. "Ba n-am facut eu!" a mai miriit o data, neconvins insa, copilul.

S-a lasat din nou calmul relativ si mi-am reluat lupta cu formularul, dupa ce am zimbit ascuns, amintindu-mi de dolofana si nefericita Coana Lucsita, din La Mosi, care se inroseste ca focul atunci cind zgomotul grotesc, iesit din bancuta pe care statea, o tradeaza a fi mincat prea multe "fleiti cu timbru si frecate cu teapa". Toata lumea ride acolo, numai dom’ Mitica, galant, marturiseste ca sifonul lui ar fi scos impudicul sunet. In materie de "gazometru" (ca sa raminem tot in interiorul terminologiei caragialesti), nu exista foarte multe optiuni.

"Victima" tensiunilor acute din aceasta "sfera" renunta, volens-nolens, la prestigiul public si, asemenea coanei din schita, da, pina la urma, bir cu fugitii… Nu apuc insa bine sa raspund la intrebarea "Ce numar purta la pantofi (opinci) stra-stra-bunicul dumneavoastra?", ca viteazul Renato – precum mentionata Lucsita inainte de a o zbughi catre o directie necunoscuta – "mai trage o planeta", de data aceasta cu sonoritate imbunatatita. Functionara principala – acum ingrijorata de-a binelea – se repede la baietel: "Puiu’, ce ai, te doare burta, vrei la baie?".

Simtindu-si mama speriata, Renato isi recapata siguranta de sine si zimbeste, fara dinti, cumva terifiant: "Nu eu am facut! Ha-ha!". "Pai, daca nu tu, atunci cine a facut, mama?". Pustiul a intors capul spre mine. Tocmai ridicasem din hirtii o privire alba, de ucigas platit. Nu cred ca Renato stie sa citeasca deocamdata, dar, cu certitudine, a intuit singurul cuvint inscriptionat, in culori singerii, pe fundalul cautaturii mele damnate: "Macel!". Asadar, s-a razgindit subit si, intinzind o mina acuzatoare spre secretara apatica, a zbierat din toti rarunchii: "Maricica a facut! Maricica s-a basit! Maricica s-a basit!".

Credeti-ma ca nu vreti sa aflati finalul scenei din mica incapere, cu atit mai mult cu cit nici aerul insalubru al incintei nu ne permite deloc aminarea retragerii din peisaj. Va invit doar sa observam impreuna – in cele doua crize ale tinarului Renato, una digestiva, cealalta psihologica – un simptom mentalist, ce tine de "bunele" noastre obiceiuri comunitare.

Exista in noi o abilitate robusta – de transfer al responsabilitatatii culpabile catre alteritate -, abilitate rezistenta chiar in clipele cind exercitarea ei propriu-zisa inseamna negarea evidentei. Sint convins ca respectivul impuls constituie o trasatura de caracter national, dar el devine vizibil, din ratiuni firesti, mai ales la persoanele publice.

Oana Zavoranu, de pilda, face un accident de masina, inregistrat si documentat cu proces-verbal, pentru ca, a doua zi, sa le zica politistilor, ritos, in fata: "Cine, io?". Nu stiu care cintaret, fost ginere de presedinte, terorizeaza o familie intreaga, lucru confirmat de toti vecinii oripilati, si, luat la intrebari, intreaba el insusi uimit: "Ce spui, nene?". Domn’ presedinte Basescu ii stigmatizeaza pe armeni si apoi, hahaind charismatic, striga nedumerit: "Care armeni, fratilor?". Remes e prins cu caltabosul in buzunar si o face pe niznaiul: "Io, caltabos?". Ministrul de externe cere deportari masive in desertul egiptean, iar, ulterior, zimbind suav, ne chestioneaza ghidus: "Da’ de unde desert?". Jiji Becali il jigneste pe Hagi ca la usa cortului, pentru ca, mai tirziu, sa se arate intrigat: "Cum, io l-am insultat pe Rege? Niciodata! Regele-i nasu’ meu, ba, vezi-ti de treaba!".

Neindoios ca, daca ne-am depasi stupoarea si am impinge tirul intrebarilor mai in profunzime, toti impricinatii – precum Renato bunaoara – ar raspunde in cor: "Nu noi am facut, ci Maricica!". E bine, de aceea, ca o avem inca pe biata Maricica prin preajma, dar – atentie! – privirea sa blazata si narile blocate de miasme gazometrice pareau sa sugereze ca nu se afla prea departe de momentul cind va pleca si ea, ca tot omul, la munca in Italia.