Traversele lui Galatanu

L-am cunoscut pe Mihail Galatanu in perioda cind poetul semana cu Nicolae Labis. Era un Labis mai inalt si mai senin, cu parul argintiu ca mesteacanul lui Esenin potopit de luna plina. Venea sa-si recite poemele la toate festivalurile unde era invitat. L-am intalnit si in desele peregrinari pe care le-am facut prin tara, in perioda cand la SLAST functiona cenaclul Confluente. In toata aceasta perioada, poetul a locuit la Galati. La scurt timp dupa Revolutie, a plecat la Bucuresti, unde a luat viata pe cont propriu.

L-am cunoscut ceva mai indeaproape pe parcursul vizitei pe care am facut-o, impreuna cu alti doi scriitori, Ion Muresan si Horia Garbea, in Vietnam. Poetul e un sangvinic, un expansiv. Aduce cateodata, mai ales in zilele de miercuri, cu Don Quijote vesel, dar in restul saptamanii seamana cu Ostap Bender, pornit sa descopere Vitelul de aur.

La descinderea noastra la Hanoi, poetul facuse deja o raita prin capitala fostei colonii franceze, descoperindu-i cotloanele ascunse. L-am gasit despuiat pana la brau – in camere era o caldura infernala – incercand sa decimeze soparlele ce se catarasera pe tavan si pe pereti. Cand ne-a vazut intrand pe hol, autorul Miresei tuturor s-a dat jos de pe scaun si a renuntat la vanatoare. Am stat de vorba indelung, poetul povestea cu lux de amanunte toate peripetiile prin care a trecut ca sa ajunga in Vietnam: era cat pe ce sa aterizeze in Thailanda, unde, de altfel, fusese cu doi ani in urma. Mihail Galatanu s-a dovedit a fi un companion placut, chiar saritor la nevoie, mai cu seama cand era vorba sa impartim orezul sau vinul. Avea insa o hiba. La intalnirile oficiale intra in trepidatii, vrand sa se afirme cu orice pret. Atunci nu mai tinea cont de nimeni.

Am participat la cateva astfel de intalniri, organizate de ambasada, de Uniunea Scriitorilor din Vietnam, dar si la o fabrica de caramizi situata in preajma unui golf cu noua mii de insulite.

In timpul intrevederii de la ambasada, Galatanu nu s-a vorbit despre altceva decat despre traverse. ("Afacerile, ne spuse el ceva mai tarziu, cand i-am reprosat faptul ca deviase discutia spre un subiect care nu ne interesa, tin tot de cultura. Daca nu merge business-ul, nu merge nici cultura", conchise poetul.)

Trecusera deja doua ore de cand stateam la un mic cocktail cu inaltul reprezentant al Romaniei in Vietnam si nu discutam decat despre afacerea lui Galatanu. Nu mai rezistam nici noi si nici ambasadorul, care, dupa ce degustase vinul, incepu sa caste. "Stiti ceva, propuse el, simtind ca pledoaria oaspetelui nu va fi usor de stavilit, ce-ar fi sa discutam toate chestiunile astea intr-un cadru potrivit?" Si ne invita la cina, intr-un local aflat undeva, intr-unul din cartierele cochete ale capitalei.

A fost o seara memorabila. Am petrecut cu Excelenta Sa ca in anii studentiei. Dupa cina de la resturant, intram din local in local, unde ambasadorul comanda coniac si bere. Petrecerea s-a incheiat la ambasada, unde isi impartea singuratatea cu portarul, band unoeri cot la cot cu el. Aveam impresia ca ne aflam in palatul prezidential din Toamna patriarhului. Am dat sa plecam, dar ambasadorul nici n-a vrut sa auda de asa ceva. Astfel ca am ramas sa ne continuam petrecerea la bucatarie. Intre noi cazuse orice bariera. Excelenta Sa isi lasase deoparte masca de diplomat, comportandu-se ca un camarad de nadejde. Cum ni se facuse iarasi foame, ambasadorul a cotrobait prin frigider, dar nu a gasit acolo decat cateva conserve de peste si niste oua. Ajutat de noi, le-a preparat intr-o tigaie, din care am mancat cu totii, mai mult cu mainile decat cu furculita. Cotrobaind prin camara, Excelenta Sa a dat peste trei sticle de Merlot, dosite pentru zile negre, astfel ca petrecerea s-a intins pana s-a crapat de ziua.

Peste tot, Galatanu s-a comportat la fel. Facuse o fixatie, dorind cu tot dinadinsul sa stabileasca un pod comercial intre Romania si Vietnam. De altfel, poetul, pe atunci redactor sef al publicatiilor Flacara, se inarmase cu documente oficiale din partea unei firme de constructii, avand sarcina de a o reprezenta pe mapamond. Venise in Vietnam si in calitate de scriitor, dar si in calitate de intreprinzator. Oferta pe care o facea partii vietnameze era pe cat de atractiva, pe atat de  lipsita de sens. Poetul voia nici mai mult, nici mai putin decat sa livreze Ministerului Transporturilor de la Hanoi traverse de cale ferata fabricate in Romania la un pret de dumping. Chestiunea aceasta Galatanu a expus-o pe larg ambasadorului, dar si directorului fabricii de caramizi. Problema era ca si Vietnamul avea fabrici de traverse. Pentru Galatanu acest lucru nu reprezenta niciun impediment pentru afacerea pe care o punea la cale. Desigur ca si pretul traverselor turnate in Vietnam era mult mai mic decat al celor din Romania. Nici asta, dupa opinia lui Galatanu, nu reprezenta o problema. Poetul voia cu tot dinadinsul sa uneasca prin traversele comune cele doua tari. „Dar, Mihail, e o utopie, i-am zis. Distanta dintre Romania si Vietnam e uriasa. Cum vrei sa transporti traversele, pe calea aerului sau a apei?"  "Dar gandeste-te la inca un aspect, am adaugat. Te-ai uitat cum circula trenurile vietnameze?! Lume catarata peste lume, cu catel, cu vitel, cu purcel, cu custi de papagali si tarcuri de vitei…?" "Ei, si? spuse Galatanu, invartind in mana niste bilute de sticla pe care le achizitionase de la un magazin de suveniruri. Am vazut si eu cum circula trenurile din Vietnam. Ciorchini de oameni agatati pe locomotiva. Ciorchini pe scari si pe acoperisuri. Cu tot cu papagali, iguane, soairle, serpi, porci teposi si alte animale… Fiecare vagon e ca o arca a lui Noe pusa pe sine. Prin urmare, exista lume, exista potential. Caile ferate vietnameze vor exploda in viitor. Inclusiv in delta fluviului Mekong!" "Sa zicem ca vor exloda, ca se vor extinde… Dar cum vei putea acoperi costurile de transport ale traverselor din Romania in Vietnam? Traseul aproape ca sfideaza infinitul…" "Nu-i nicio problema, spuse Galatanu. Le vom putea transporta cu vapoarele. Transportul pe apa e destul de convenabil ca pret. Dar mai putem folosi si calea aerului…" "Cum, vrei sa transporti traversele cu avionul sau cu elicopterul?!" l-am intrebat pe un ton zeflemitor. 

Galatanu insa nu s-a speriat de ironia mea. A suras intelegator, miscand bland din mustata-i sura. "Nici cu avionul, nici cu elicopterul, a raspus el, ci cu dirijabilul. Dirijabilele sunt ieftine si pot transporta cantitati imense de materiale… Cat priveste celelalte costuri, aici vom aplica un sistem de barter extrem de eficient. Dupa cum stii, Vietnamul produce cantitati imense de perle si piper…" "Produce si orez", am zis. "Orezul nu ma intereseaza. Il exclud din barter. Prin urmare, noi vom livra Vietnamului traverse de cale ferata fabricate din beton si vom primi in schimb piper si perle…"  "Exil pe o boaba de piper!", am exlamat facand aluzie la titlul unui volum de versuri cunoscut… "Exact, spuse poetul Galateanu. Exil pe o boaba de piper…"

Discutia aceasta am purtat-o pe holul micutului hotel unde fuseseram cazati, roind de insecte, cu inevitabilele soparle lipite de pereti. Ceva mai tarziu, am batut in usa camerei sale, cu gandul sa-i cer acces la laptop-ul pe care poetul il adusese cu el in Vietnam, pentru a-mi verifica mesajele primite pe Net.

"Intra, mi-a spus poetul…". "Nu te deranjez?" l-am intrebat apasand pe clanta si intrand. "Defel, raspunse Galatanu," stand pe jos, in pozitie lotus, si dirijand cu telecomanda un trenulet cu o multime de vagoane, pe care il achizitionase, pentru a se deconecta, de la supermarket-ul de-alaturi. Cateva soparle coborasera de pe peretii tapetati cu flori de lotus, unde statusera lipite toata ziua, si acum se apropiau de micutele traverse confectionate din bucatele negre de plastic, rotindu-si ochii dupa locomotiva care, urcand o curba-n panta abrupta, incepu sa scoata rotocoale de fum pe cele doua cosuri, umpland camera cu un puternic miros de vanilie.

"Ai vazut minunea?" exclama poetul cu o mina fericita.

"Am vazut", am zis, destupand o sticla de sampanie…