Trebuie „demitizata” literatura romana?

Lucrarea lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii romane, despre care am scris la data aparitiei sale si in cadrul acestei rubrici, este mult mai importanta prin discutiile pe care le-a deschis decit prin ipotezele concrete pe care le-a formulat. Inainte de a vedea cit de profitabila este o asemenea dezbatere critica, legata de statutul literaturii romane, tin sa mai remarc un lucru peste care de regula s-a trecut cu usurinta: criticii din vechea garda au ambitia, catre finalul carierei, sa dea marile sinteze, care sa-i acrediteze in fata posteritatii sau care sa le consolideze puterea pe care o simt amenintata de vocile lupilor tineri. Absolut firesc, la urma urmelor. Numai ca, pentru a-si impune punctul de vedere, ei simt nevoia sa accentueze opinii mai curind teribiliste decit argumentate. Este cazul Istoriei critice a lui Nicolae Manolescu, care isi rearanjeaza cronicile mai vechi in asa fel incit sa produca o inversare a grilei, in punctele ei esentiale: Mircea Ciobanu in loc de Marin Preda, Florin Mugur in loc de Nichita Stanescu ori Mircea Ivanescu, Horia Garbea sau Eugen Suciu in loc de Ion Muresan ori Ioan Es. Pop. Eugen Negrici s-a impus prin tentativa de a stoarce literaritatea si din piatra seaca (Expresivitatea involuntara). Astazi, el tine sa nege izbinzile estetice si acolo unde e limpede ca ele exista si unde au fost acreditate ca atare (Blaga, Voiculescu, acelasi Marin Preda etc.) Acesta este paradoxul: daca optzecistii nu au reusit sa zdruncine vechiul canon pentru ca nu au avut critici cu autoritate, ei reusesc acest lucru prin intermediul criticilor saizecisti, care, culmea, au impus ierarhia respectiva.

Dupa decembrie 1989, era de asteptat sa se impuna o noua viziune si asupra literaturii romane; nu doar cea scrisa in timpul comunismului necesita o primenire critica, ci intregul sistem se cerea revizitat cu alti ochi, neincercanati ideologic. Numai ca ideea revizuirilor a stirnit frisoane in rindul criticilor generatiei ’60, care mai ca se vedeau deposedati de rezultatul muncii lor de atitea decenii. Cum adica trebuie primenit canonul, cum adica trebuie rediscutate, cu toata seriozitatea, operele marilor scriitori pentru care ei, criticii, s-au batut cu regimul? Vocile mai lucide au capatat, pentru multi, tonalitati de blasfemie, iar cei care formulau cite o indoiala in legatura cu Nichita Stanescu, Marin Preda, Marin Sorescu etc. erau priviti cu suspiciune si acuzati ca practica diversiunea fluieratului in biserica literaturii. Pentru ca, s-a sustinut cu incapatinare, vreme de patru decenii literatura s-a scris impotriva regimului comunist, nu cu acceptul acestuia. Critica noastra a refuzat multa vreme sa paraseasca baricadele eroice pe care conjunctura dinainte de 1989 o plasase. Unii critici tineri au preluat tale quale aceste inertii de la maestrii lor. Oricum, vreme de mai bine de un deceniu, intre cei doi poli ai dezbaterii, Eugen Simion si Gheorghe Grigurcu, nu a incaput conciliere. Si nici azi nu e chiar pace sub maslini, caci disputa nu si-a stins ecourile.

Dar iata ca, la aproape doua decenii de la prabusirea comunismului, a parut o urgenta ca cineva sa comita o incizie exigenta in corpul literaturii romane si sa o arate publicului asa cum este ea, scuturata de zgura stereotipiilor pe care de regula le deprindem in scoala si le pastram cu sfintenie toata viata. Trebuie spus ca, spre deosebire de domeniul istoriei, unde Lucian Boia a facut scoala in aceasta privinta (cu rezultate, spun specialistii, discutabile), cel literar a rezistat mai mult, aici conservatorismul fiind pietrificat in formatia unor critici care si acum au o autoritate pe care e imposibil sa o cistige si cei care le-au urmat. Doar ca in acest domeniu este mult mai dificil de gasit tonul potrivit. Istoricul opereaza cu date concrete, cu documente, pe cind criticul literar trebuie sa-si fundamenteze evaluarile critice folosindu-se de criterii mult mai putin precise, supuse subiectivitatii si priceperii sale. Nici o metoda nu poate ordona definitiv aceasta calitate a discursului critic, care il face sa fie viu: subiectivitatea. De aceea, tentativele de "demitizare" au intotdeauna o nuanta eseistica; ele nu pot formula teorii definitive si slava Domnului ca este asa.

Intrebarea cea mai importanta este insa alta: chiar trebuie "demitizata" literatura romana? La ce bun? Sintem atit de sufocati de falsi idoli, incit sa fim nevoiti a primeni receptarea? Eu unul as spune ca dimpotriva: nu avem nici macar studiile, sintezele, editiile critice, monografiile care sa ne certifice faptul ca am reusit sa-i asimilam pe clasici. Si atunci, de ce sa ne debarasam de ei, de dragul unui succes facil, pe care il asigura de regula orice discurs iconoclast? Eminescu nu ne mai place, Maiorescu e datat, Calinescu, Arghezi, Sadoveanu sint niste pacatosi, Preda e supraevaluat, Nichita Stanescu este un icon gonflat de admiratia necritica a unora, Breban e "agent de influenta"… Cu cine mai raminem, intreb? Nu e cam devreme, pentru o literatura tinara ca a noastra, care abia numara doua secole de constiinta de sine, sa se grabeasca sa-si darime marile nume? Eu unul cred ca mai avem datorii mari fata de acesti scriitori pina sa capatam dreptul de a-i relativiza cu totul. Ce-ar fi mai intii sa-i editam critic, sa-i comentam sistematic, sa-i punem in dialog cu scriitorii europeni, sa-i recitim la rece si abia dupa aceea sa ne gindim si la o eventuala marginalizare a lor?

Cultura romana are nevoie inca de mituri – iata un adevar care nu se prea rosteste cu responsabilitate.