Un cuvant uitat: reputatie

Intr-o noapte de nesomn si luciditate nedorita am descoperit ca unele cuvinte au iesit din uz sau si-au pierdut forta de semnificare, au ajuns pe centura limbii uzuale, nu mai sint folosite decit accidental. Au fost deposedate de puterea de canon, nu mai au cautare, s-au galbejit de izolare. Un caz dramatic mi se pare a fi cel al cuvintului reputatie. Nu l-am mai intilnit de mult, nu mai are ce denumi, o jena (poate decenta, dar nu cred) a celor ce traiesc din minuirea cuvintelor ii determina sa nu-l mai utilizeze. E anacronic, uzat, golit de sens, nu are un corespondent in realitate; s-a ratacit undeva in hatisul limbii, a gresit directia. Nu ca n-ar mai fi persoane cu reputatie, dar acestea sint atit de rare si de sterse incit nu impresioneaza pe nimeni aceasta calitate a lor. Au aparut alte cuvinte care descriu aprecierea inalta pentru reusita sau admiratia natinga a publicului (a unor publicuri, mai exact) – notorietate, vizibilitate, chiar si competenta, valoare – dar cuvintul reputatie este ocolit cu grija. A cazut in desuetudine, a devenit marginal; un sarantoc pe cale de falimentare, adesea un paria.

Ce au in plus cuvintele insiruite mai sus de au devenit favorite sau ce lipseste cuvintului reputatie? Chiar la o privire superficiala se poate observa ca ceea ce se apreciaza astazi este competenta (capacitatea de a reusi la proba practica a vietii, dotarea pentru articularea la context, experienta sociala, capacitatea de a aplica in viata cele stiute, perseverenta de a te informa continuu si stiinta de a te debarasa de balast, inzestrarea pentru diagnosticul situatiei concrete, taria interioara pentru negociere; nimic insa despre moralitate); sau notorietatea, viziblitatea, admiratia pe care o trezeste reusita personala, cu semnele ei exterioare (case, masini, bijuterii, haine). Si, desigur, valoarea de piata, priceperea de a acumula, de a face bani. Am ramas stupefiat cind un coleg mi-a povestit despre vizita la un fost tovaras de idei din tinerete, recunoscut pentru opozitia sa aproape explicita la vechiul regim, care se lafaia acum intr-o vila bine pazita, garnisita cu obiecte scumpe si personal angajat pentru a-l servi, avere dobindita din aparitii frecvente la unele televiziuni. Individul nu i-a vorbit de cartile lui, pe care a reusit sa le publice dupa schimbarea regimului, de ideile lui de reforma morala, ci i-a prezentat cu mindrie acumularile lui. Iar colegul meu mai tinar nici macar nu s-a mirat, doar a constatat si a descris cu malitie.

Caut in DEX, reputatie inseamna parere publica favorabila (sau defavorabila, daca ne referim la proasta reputatie) despre ceva sau cineva, apreciere, renume, faima; apreciere publica inalta, autoritate, slava, popularitate, celebritate. Reputat e asadar individul care stie si face, fiind util celorlalti, care dobindeste respectul celor din jur pentru sensul discursului, realizari, vocatie de constructor, potrivire intre vorbe si fapte. Ce componenta structurala mineaza acest cuvint de-l face astazi inactual, de este atit de nefrecventabil? Nu e un cuvint sofisticat, sensul il stiu cei mai multi, nu e ocolit pentru acest motiv. Am mai chestionat si pe altii, se pare ca "balastul" e componenta morala. Cindva "om reputat" desemna individul care urmeaza un crez imbratisat de cei din jur, omul cu convingeri inalte, insemna consecventa in principii, urmarea unei linii de conduita respectate de comunitate, transmisa intergenerational. Reputatia era conferita, asigurata de aprecierea celor din jur pentru verticalitate morala si sens si se invata in familie si societate. Se transmitea deci sub forma unor credinte sau convingeri interioare; valoarea cuiva venea nu doar din minte, ci si din inima.

Echivalentele de astazi vin insa din proiecte "realiste", din idei sadite prin semne de recunoastere exterioare insului si sint intarite prin repetitii. Sint semne epidermice. N-au adesea complexitate cognitiva – nici nu le trebuie, ar fi un balast – nu poarta lustrul inteligentei morale, dar au sclipici; sint doar fastuoase, colorate, atragatoare, trezesc invidii. In Romania de astazi exista un singur consens: cei admirati si invidiati sint cei cu bani si cu acces – consumul ostentativ si prezenta in media. Nu esti la TV, nu existi, nu stii sa faci bani, esti dispretuit. Ce gelozie poate stirni consecventa intr-o idee etica, dar paguboasa? Ce satisfactie sa-ti extragi din competenta morala, cine o mai pretuieste? Expresia "sarac si cinstit" nu a convins pe nimeni, nici macar pe autorul ei care s-a complacut sa se inconjoare de exemplare care-l contrazic prin tot ceea ce fac. Poate ca ar mai fi o explicatie: in lume si in Romania exista un pluralism valoric radical produs de democratizare si globalizare, o fragmentare datorata disparitiei sistemelor etice universaliste care face imposibil consensul asupra virtutilor sociale. Fragmentarea e cultural-geografica (figurile respectate de la noi nu au adesea trecere in vest si de multe ori invers) sau politica (partizanat: "intelectualii" versus cei venind din filiera "intelectualii noi"); in alte locuri e religioasa, rasiala, etnica, lingvistica, culturala intr-un sens larg (ura "poporului" fata de "elite"). Dar in toate locurile, mai putin la noi, exista un consens asupra performantelor profesionale, standardelor de competenta, precum si o etica a muncii care creeaza reputatie. La noi, standardele profesionale aproape ca nu mai exista. Ceea ce suplineste acest universalism etic, desigur si in lumea vestica, dar mai accentuat la noi, este puterea banului, singurul element comun. In locul reputatiei, asadar, "imaginea" si vizibilitatea, mereu raportate la bani si la acces, elemente care cumpara un statut lipsit de substanta si ancorat aproape exclusiv in opinie. Azi opinia inlocuieste fiinta (vezi Rousseau, cele doua discursuri).

Am scris adesea aici: am fost format intr-o familie de invatatori care se revendicau din sistemul Haret. Adica constructie de idei, dar si de scoli, spirit reformist modern, totul agrementat de increderea in crez, in puterea educatiei. Haretistii erau un clan, o elita, o grupare caracterizata prin principii etice inalte si credinta in izbinda. Cind, dupa razboi, in noile conditii social-politice, unii dintre confratii bine apreciati au inceput sa se "vopseasca", erau imediat amendati: "Pacat de el, si-a pierdut reputatia". Despre invatatorii slabi, care s-au grabit sa adere, s-a gasit o justificare: "Ce te puteai astepta de la ei, acolo le e locul". Elita morala se apara in acest fel.

S-a produs atunci o falie in rindul acestei grupari profesionale care provenea, in mare parte, din clasa mijlocie, indeosebi din mediul rural, purtatoare de valori si traditii de lupta pentru a se impune prin norme morale si verticalitate. Multi oameni capabili, pentru a supravietui, se alaturau celor de proasta calitate, pe care de fapt ii dispretuiau. Imi amintesc stupefactia celor din jurul meu – rude, prieteni, colegi ai parintilor mei – cind se afla ca inca unul a parasit puntea cea buna. Nu era numai dezamagire, era si teama ca ramin tot mai putini si n-or sa mai faca fata tavalugului. Dar rezistau.

Procesul de erodare a durat multi ani, decenii, taberele – la inceput bine separate – au inceput sa se amestece, intr-un tirziu ramasesera grupuri izolate care inca mai pastrau directia, mai tineau la reputatie. Schimbarea din 1989 a repus in discutie vechea disputa. Nu pentru mult timp. Patura profitoare s-a reprofilat, a devenit purtatorul stindardului democratiei, iar putinii rezistenti au inceput sa dispara, mai repede decit dupa razboi si perioada cumplita ce a urmat. Lupta pare astazi pierduta.

Am avut convorbiri cu multi dintre cei ce au suportat vexatiuni si suplicii in vechiul regim, dar care credeau ca acest calvar al lor va fi cindva recompensat moral. Mi-au marturisit dezamagirea si regretul ca sacrificiul lor a fost inutil. Nimeni nu are nevoie azi de reputatia lor de sacrificati.