Caută 
4 MIN
Prin anii ’50-’60, printre persoanele interesante
ale Iasului era un domn care, pe linga aspectul
de om obisnuit, un prototip de mic burghez, avea
o calitate deosebita care il scotea din anonimat:
era „Sfint”. Era atit de convins de realitatea
acestei imaginare personalitati cu care se
identificase, incit devenise convingator; in
numeroase imprejurari, in special la parastase si
nunti (dar niciodata la inmormintari, Sfintul avind
o rezistenta interioara secreta pentru ideea
mortii, pe care nu o concepea), l-am surprins
manifestindu-si cu aplomb inalta profesiune de
Sfint, lasindu-si pupata mina de femeile bigote,
ridicindu-le cu blindete din ingenunchierile in
care cadeau, ca in transa, cind il vedeau, si
impartasind sfaturi monotone, banale, mediocre
indemnuri la buna conduita si la cumintenia
gindurilor; sfaturi de om cumpatat, ajuns la
senectute, oferite unor credincioase dispuse,
prin fiziologia si psihologia virstei, sa asculte
aceste sfaturi.
Cum lumea se afla, in partile noastre, intr-un
aparent ateism (numai bun de stimulat pornirile
ancestrale contrarii), Sfintul, care avea prudenta
politica necesara supravietuirii, reusea sa-si
indeplineasca misiunile sacre, pornite din
interiorul fiintei sale, dar incurajate si de o
complezenta sociala discreta, insa eficienta.
L-am cunoscut pe cind eram doctor tinar.
Era, ca sa ma exprim astfel, un Sfint „simplu”, un
Sfint „particular”. Nu avea un nume special. Cel
oficial nu conta; il chema Andreescu, dar putea
sa se numeasca oricum, el era mai presus de
birocratia in care se includ persoanele obisnuite,
se consacrase ca „Sfintul”. M-a ignorat citiva
ani. In ce ma priveste, oricit de neexperimentat
eram, simteam ca nu puteam sa ma adresez asa
catre el, trivial, cum facea unul sau altul: „va sa
zica esti sfint”… sau cu alte vorbe de acest fel,
ca un caporal badaran unui camarad; asa ceva
nu mergea. Nebunia paranoica este o forma de
aristocratie (dupa cum este perfect sa se spuna
si invers)… Deci, cind il vedeam, il salutam si
atita tot. A venit si timpul cind mi s-a adresat El
mie. (De obicei, timpul potrivit vine.) Atunci abia
am avut cinstea sa conversez cu el.
Arta conversatiei cu un paranoic este, totusi,
simpla: taci si incuviintezi, intarind cu cite un
cuvint sau cu o fraza ceea ce ti se spune. Nu-i
nevoie sa fii psihiatru pentru a deprinde arta
conversatiei cu un paranoic; nici unul dintre
apropiatii lui Ceausescu nu a fost psihiatru. Arta
ascultarii… da, este nevoie de aceasta arta.
*
Domnul Andreescu, „Sfintul”, era, pentru cine il
cunostea, un om exasperant de mediocru. Avea
o singura idee: ca este Sfint. Un sfint nedecis
onomastic, neautorizat oficial, tolerat de o parte
a opiniei publice, fara sa fi trecut vreodata niste
teste care, eventual, promoveaza sfintenia.
„Sfintul” s-a autoproclamat sfint fara dovezi, fara
calificare, fara stagii… Dar a reusit, a fost
recunoscut de masa credinciosilor; ba, in
cuvintele actuale, as spune ca avea o multime
de „fani”.
*
Intr-o zi, tragind cu pofta dintr-o tigara (era un
Sfint fumator), Sfintul mi-a spus, cu vorbele lui
mediocre, ca din dimineata aceea nu mai este
„Sfintul” deoarece este „Dumnezeu”. M-am
simtit, desigur, amuzat, dar si impresionat. Nu
avusesem pina la acea data ocazia sa ma aflu in
preajma „fizica” a lui Dumnezeu (de atunci am
avut citeva prilejuri). Bineinteles, am tacut
respectuos, ascultind. Mi-a spus cam aceste idei
pe care, in general, nu le-am uitat.
Mi-a spus ca Dumnezeu a obosit, nu mai poate
suporta nebuniile si rautatile pe care le fac
propriii copii si ca el, ca Sfint, este obligat sa-l
ajute, sa fie si el Dumnezeu (un fel de adjunct,
cum am inteles). Voia sa vindece lumea de
nebunie; gindea ca relatiile pe care le are la
Socola ii vor fi de folos; era convins ca nebunia
lumii se manifesta prin pacatele grele ale
omenirii: lacomia, nepasarea de celalalt si
desantarea. Cu vorbele lui putine, mi-a spus ca
va trece repede la treaba infiintind cite o scoala
in fiecare sat, ca faza „preliminara a actiunii”. In
patru ani avea sa pregateasca ingerii cu care va
combate lacomia, nepasarea si desantarea.
Altfel, se va clatina lumea din temelii, vor fi
„potoape” (acesta era pluralul lui pentru „potop”),
focurile vor aprinde lumea si cutremurele vor
inghiti continentele. Ideea lui nu era lipsita de
simtul umorului, dindu-mi a intelege ca el, „al
doilea Dumnezeu”, il va opri pe Primul de la
nebunia supararii. Nu se stie ce face omul la
minie, dar Bunul Dumnezeu… trebuie oprit,
„controlat”… „Nu-l putem lasa singur, suparat…”,
asa mi-a spus.
Eu am rostit citeva cuvinte; dar mai bine mi-as fi
muscat limba. I-am spus Sfintului ca este, cum
ar veni, un „Dumnezeu de rezerva”… Dar asta i
s-a parut o mojicie, o prostie. M-a lasat balta si a
dat din cap dispretuitor. Si nu l-am mai vazut
decit peste trei zile. Dar acum era mort. L-au
gasit pe o banca in cimitir si l-au adus „acasa”, la
spital. Murise subit.
Imi amintesc bine de dinsul, desi au trecut foarte
multi ani de cind ascultasem previziunile acestui
nebun, dar prevestirile lui s-au cam implinit,
nebunia sociala si aceea a naturii seamana cu
proorocirea lui. „Cele trei pacate capitale…
Supararea lui Dumnezeu…”.
Ce lucida poate fi citeodata Nebunia…
Doar ca nu-i nimic de facut… Nu avem un
Dumnezeu de rezerva; nu avem nici niste biete
scoli rurale de cultivat ingeri…
Nu avem nici macar cum ne cuminti…
