Un hidalgo modern

Pictorul Eugen Craciun (1922-2001) apartine in buna masura spatiului cultural iesean. Nascut la Piatra Neamt, artistul a optat pentru Academia de Arte din Iasi, unde profesau la acea vreme Corneliu Baba si Ion Irimescu. In proximitatea lui Corneliu Baba, a deprins analiza formelor prin desenul de mare rigoare plastica si s-a simtit atras de rectitudinea morala a profesorului, aflat atunci la maturitate. Ulterior, odata cu desfiintarea Academiei iesene, a migrat spre Bucuresti, unde si-a desavirsit pregatirea sub privegherea taciturnului Ciucurencu. De la unul a deprins analiza si constructia formelor, de la celalalt, sinteza lor si apetitul pentru culoare. In fapt, a fost beneficiarul a doua directii de evolutie in pictura romaneasca, ambele complementare. Un noroc, o sansa putem zice, pentru un aspirant dotat cu capacitatea de a vedea clar si mai departe.
Personajul Eugen Craciun era fermecator prin dialogurile pasionate despre arta si copioasele evocari ale maestrilor sai, dar nu uita sa gloseze abundent pe tema racordurilor picturii romanesti cu arta europeana. Vorbirea deseori precipitata sub presiunea ideilor ii conferea un farmec insolit si-l facea permanent interesant si agreabil. Abundenta formularilor in italiana ii acorda un aer exotic, de unde umorul nu lipsea. Se ambala mai intotdeauna cind considera ca interlocutorul merita asemenea efort. Ca prezenta publica, stirnea un oarecare zimbet maliotios, deoarece vestimentatia iesea din tiparele timpului si-l transfera in orizontul interbelic. Parea, cu borsalina vasta, cu lavalierele multicolore, cu vestonul ca o arhaica redingota, un intirziat, un nostalgic. In fapt, aceasta impresie se dovedea falsa, atita vreme cit aparentele ascundeau un spirit modern, decis sa impinga cercetarile lui artistice pina la ultimele lor consecinte.
Recent, familia artistului mi-a facut onoarea de a-mi oferi un album consacrat acestui creator disciplinat si harnic, serios si tenace, inventiv si productiv. Aerul intirziatei boeme plutea doar in atmosfera intilnirilor amicale sau doar protocoloare, in timp ce atmosfera atelierului deconspira un febril preocupat de marile probleme ale artei. Privit adesea ca un hidalgo modern, pasionat si visator, el era de fapt un spirit cartezian, rational si echilibrat, un eremit care face din sihastria lui un veritabil templu al intilnirii cu absolutul. Privesc in momentul in care scriu doua lucrari ce mi se par exponentiale pentru creatia lui. Un Autoportret, tratat in maniera pointilista, sugestiv prin expresia senioriala a cavalerului ce a fost, evoca nobletea unui caracter si spiritul viu al unui neistovit novator. O alta lucrare face din real o premisa, iar nu un scop al aventurii de a vedea lumea de dincolo de vizibil. Sublinia adesea: marea arta se bazeaza pe pasiune si viziune. Avea dreptate: pictura nu se face din plictis si niciodata din ambiguitatea perceptiei vizuale. Tabloul trebuie privit ca o initiere si fiecare pas catre esenta implineste ritualul.
Titlul albumului, O noua directie in arta moderna romaneasca, suna poate pretentios si orgolios, dar artistul a avut, prin conceptie si viziune, prin diversitate si stil, propuneri dintre cele mai cutezante. A explorat cu egal interes zona realului, a suprarealului, a expresionismului, a metafizicului si, in general, a spiritualismului. Ciclurile operelor pornesc de la elogiul Rodului, se avinta in spatiul cosmic si al celulei, stationeaza in ciclul Mistic si formuleaza ipoteze despre geometrism si arhitecturile plastice ale viitorului. Nu ezita sa iscodeasca in orizontul Eroticului si al Muzicii. Privita retrospectiv, opera lui apare vasta, consistenta in idei si solutii, fiind un polifonic spectacol al constiintei de creator, al unui destin fata de care memoria breslei are serioase obligatii recuperatoare…