Caută 
3 MIN
Reporter Filmmaker: In momentul de fata lucrezi la un film nord-american. Exista diferente fundamentale intre procesele de filmare in America de Nord si Asia?
Christopher Doyle: Nu. Cred ca adevarata diferenta sta in nivelul de energie. Acum, in Asia, dezvoltarea seamana cu noul val australian (curent de popularitate a cinemaului australian in anii ’70 si ’80), cu cinema novo din Brazilia, cu nouvelle vague. De ce? Pentru ca s-a ajuns la aceasta confluenta dintre intentie si economie, toate elementele potrivindu-se la un moment dat. Ce e ciudat in vest – sau poate nu-i asa ciudat – e ca oamenii sint pierduti. Sa fim cinstiti (ride). Oamenii sint pierduti, fie ca dai vina pe 11 septembrie, fie pe lipsa de educatie din scoli. De fapt, nu conteaza pe ce dai vina. In Asia, oamenii isi gasesc o voce. A fost cale lunga pina aici. In China, toata lumea se misca (ride), nu e nici o indoiala.
Mare parte din lumea occidentala e dominata de un climat anti-artistic, pentru ca functia artistului este sa deschida ochii oamenilor, iar aceasta nu este functia meritocratiei texane pe baza de petrol.
De ce ar avea nevoie un mare realizator de filme sa se gudure pe linga Academia Americana de Film cu un nimic pe nume The Aviator (Martin Scorsese, 2004)? Si-acum vrea sa refaca filmul nostru? (Infernal Affairs, Hong Kong, 2002, la care Chris Doyle lucrase drept consultant vizual, a fost refacut la Hollywood in regia lui Scorsese, obtinind in 2006 Oscarul pentru cel mai bun film: The Departed.) Asta nu-i ok. Nu-i ok deloc. Il iubesc pe Marty Scorsese, cred ca e un om minunat. Iar celalalt e Tarantino. Dar conceptia asta, hai sa asimilam totul, sa-l facem al nostru… nu stiu ce sa zic.
Reporter: Cum ai compara experienta de lucru la un film realizat repede, ca Chungking Express (Expresul Hong Kong), cu cea intinsa pe o durata de 5 ani, la 2046?
Chris Doyle: Cred ca de fapt intrebarea ta e ce se intimpla cu energia. Cred ca menirea noastra ca realizatori de film sau povestitori sau cum vrei sa ne zici este sa putem spune ca la un anumit moment, cu aceasta relatie, aceasta structura sociala, in acest climat politic, am facut cel mai bun film de care am fost in stare. Cred ca asta-i tot ce putem face. In acest fel nu vom fi exploatativi, nu vom fi Spielbergi sau altii ca el. In acest fel, lucrurile devin foarte personale, cu tot ce au ele mai bun sau mai prost. Asa ca nu te bloca in intrebari gen digital sau ne-digital, bani sau nu – pur si simplu fa cel mai bun film posibil cu abilitatile pe care le ai in momentul respectiv. Adica, altfel de ce mai facem filme, cind am fi putut sa intram in imobiliare.
Nu inteleg acest aspect al cinemaului occidental, care e despre confruntare si lucruri de genul asta. Si nu voi da alte nume decit al lui Oliver Stone (ride). Adica, daca eu ma port nasol cu tine, tu o sa te porti si mai nasol cu mine. Lars von Trier. De ce? Eu nu cred. Dimpotriva, daca eu iti ofer incredere, tu o sa-mi dai si mai multa. E, deci, o chestiune culturala si nu cred ca varianta vestica e cea productiva. Sa crezi ca, daca te porti nasol 3 luni sau 6 luni, o sa iasa un film mai bun? Vrei sa zici ca 9 Songs e un film bun? (9 Cintece, Michael Winterbottom, 2004 – o relatie de cuplu, prezentata doar in secvente de sex si concerte rock, exprimind absenta dragostei – n.a.). Eu nu cred. Adica, ea o femeie foarte frumoasa si excitanta, dar care-i scopul? Cu alte cuvinte, pui pe cineva intr-o situatie de compromis/compromitatoare ca sa obtii asa-numita actorie? Nu cred. Nu cred ca asta e singura cale de a ajunge acolo. Chiar nu cred. Si cred ca te poti implica intr-un fel mult mai intim si mai personal.
E atit de ciudat ca in ziua de azi tinerii isi calculeaza pariurile, in loc sa iasa in lume si sa-si faca propriile filme! Sentimentul meu este, si tot repet chestia asta, ca trebuie sa-i incurajam sa fie independenti si creativi, asa ca daca eu nu o fac, atunci e minciuna.
