Un paradox: un razboi care nu incepe si nu se termina (I)

Intii, presedintele Ahmadinedjad al Iranului, recunoscut pentru agresivitatea declaratiilor lui – mai ales la adresa Israelului – a spus, cu cateva zile in urma, ca acest stat "este o tumoare canceroasa" a zonei iar evreii "sunt o insulta la adresa intregii umanitati." Trebuie sa recunoastem ca Hitler si Goebbels ar trebui sa fie invidiosi. Al doilea eveniment este un fapt destul de rar la evrei: unul de-al lor, un fel de blogger, Richard Silverstein, a publicat pe site-ul sau "Tikum Olam" o parte importanta a planului de razboi al Israelului impotriva Iranului. In mod firesc, cele doua evenimente au inflamat – asa cum spuneam – contenciosul irano-evreesc.

O mica paranteza: relatiile dintre evrei si vechea Persie – Iranul de azi – ocupa un loc aparte in cartea sfanta a acestora, Vechiul Testament. Regele persan Cyrus cel Mare, imediat ce a ocupat Babilonul, a permis iudeilor, deportati acolo de Nabucodonosor cu 60 de ani in urma, sa se intoarca in patrie, ba chiar le-a dat si bani sa-si reconstruiasca Templul. De aceea, Cyrus este un adevarat sfant in ochii evreilor. Mai mult decat atat, evreii ramasi in Babilon s-au bucurat, sub stapanire persana, de cele mai largi drepturi, au devenit o comunitate unita si puternica iar mai tarziu au creat unul din cele doua Talmuduri care poarta chiar numele celebrului oras: Talmudul Babilonian.

Istoria, insa, si aici ca in multe alte cazuri este ironica: dupa ce au prosperat, secole intregi in Persia, sub multele stapaniri care s-au succedat de-a lungul secolelor – inclusiv sub musulmani – evreii de azi au ajuns la cutite cu urmasii vechilor persi.

Cele doua tari se ameninta de ani buni cu razboi. Razboiul fierbinte, anuntat mereu in ultimii ani, nu a inceput inca iar razboiul mediatic si diplomatic, izbucnit de multa vreme, nu da semne ca se va incheia curand. Dar ce au de impartit cele doua tari, una mai mare de vreo 11 ori decat cealalta? Raspunsul nu-i chiar usor de dat ca in cazul conflictului evreo-palestinian, de exemplu. Iar iranienii nu sunt nici macar arabi.

Pana in 1979, adica pe vremea Sahului, relatiile lor erau foarte bune. Sahul moderniza Iranul dupa model occidental, era aliat fidel al S.U.A., aliata veche – la randul ei cu Israelul. Schimbarea a intervenit odata cu „revolutia islamica"a lui Khomeini. Iranul a devenit dusman ireductibil al Americii – criza ostaticilor a durat cativa ani – si, implicit, al Israelului, vazut de arabi ca un fel de avanpost al Americii in Orient. Si nici nu sunt departe de adevar. A mai intervenit un element agravant care este, de altfel, un detonator si un combustibil al oricarui conflict in zona – si, slava lui Alah – sunt destule: factorul religios. Revolutia Islamica in Iran a insemnat, in esenta, o incercare de creare a unui stat Islamic, intemeiat, adica, pe respectarea cat mai stricta a vechii legi musulmane – Sharia, scop in buna parte realizat. Or, acest fapt presupune, aproape automat, ostilitate fata de alte confesiuni iar in contextul de acolo, in primul rand fata de iudaism, cu corolarul sau politic, sionismul. In consecinta, Iranul s-a declarat aparator al Palestinienilor, dusmani de moarte ai Israelului. A sprijinit financiar, logistic, diplomatic etc. multe organizatii palestiniene si chiar a fondat una, foarte agresiva, cu sediul in sudul Libanului, adica chiar in coasta Israelului, numita Hezbbolah (luptatorii lui Alah).

Se stie ca ostilitatea arabo-israeliana dateaza de multa vreme. Crearea statului Israel, in 1948, a dus la cateva razboaie castigate – surprinzator si nu prea – de evrei. Lucrurile ar fi continuat asa poate multa vreme – mai ales ca nici arabii nu au, toti, chiar aceleasi interese – daca nu ar fi intervenit un fapt, care poate arunca in aer intreaga zona, cu consecinte periculoase pentru intreaga lume: ambitia Iranului de a produce arma nucleara. (va urma)