Caută 
4 MIN
De vreo doua saptamani m-am mutat la tara. De atunci, am avut parte de doar trei-patru zile in care nu a plouat. Nimic nou, am trait, in ultimii 7 ani, in cartierul Alexandru (e drept, nu la bulevard), unde am avut parte de mai mult noroi decat am gasit pe aici. Prin urmare, nu ma las impresionat, desi a trebuit sa astept putin sa se instaleze sentimentul idilic al intelectualului care descinde din oras si gusta ca pe o minune orice lucru firesc: un piuit de gaina, un behait suav de capra, un ciripit de ciocarlie, un iz discret de balega.
Azi, duminica, a fost cea dintai zi cu adevarat tihnita in noua resedinta: soare, liniste, fericirea copchilului care are spatiu sa se manifeste (si un tovaras de joaca pe cinste: salutari, micutule Cazimir!); pe scurt, in sfarsit, s-a instaurat senzatia de „acasa". Acum, seara, cand scriu aceste randuri, prin fereastra crapata a biroului meu se aud greierii. In Iasi, auzeam de regula zgomotele permanente ale vecinului de deasupra, care cred ca avea un atelier de feronerie acasa. De ce sa idilizez lucrurile, mult mai puternice se aud acum, dincolo de geam, latraturile de caini. Dar pe ce iesean l-ar mai putea impresiona asa ceva? Strazile din Valea Lupului sunt ultra-populate cu cei mai buni prieteni ai omului, destul de amenintatori, la o adica, pentru nobilul cliseu care li se atribuie indeobste. Dar sunt uns cu toate alifiile, am trait atatia ani in Iasii primarului Gheorghe Nichita, incat nimic nu ma mai poate lua prin surprindere. E ca si cum as fi facut armata la infanterie. Stiu sa ma bat cu cainii; un drum la ceas tarziu, care dura doar 10 minute, de la gara pana la blocul meu, presupunea infruntarea a cel putin 20 de potai, din ce in ce mai fioroase si mai dezinvolte.
In fine, sa reinnod firul idilei. Dimineata, in loc de zgomotul pe care ma obisnuisem sa-l ignor, al vecinului care, la 6 fix, muta o mobila grea si dupa aceea incepea un bocanit de parca ar fi batut, cu precizie de metronom, blacheuri la ciubote, acum aud mierlele. Uneori mai canta si cucul, bata-l vina, de rasuna pana-n Bucovina, unde-l aude si Vali Plesca (un prieten de-al meu, nu-l stiti dvs…). Placut schimb, nimic de zis. Noaptea, in loc de galgaitul apei prin conducte, aud o bufnita, care si-a fixat postul de observatie pe stalpul din coltul curtii mele. Cum nu sunt superstitios, prefer varianta campestra. In fine, cand am pofta, o iau peste haturi cu fiu-miu in spinare si, de fiecare data, dam peste cate un fazan destul de curios, care ne lasa sa ne apropiem la 7-8 metri de tigva lui rosie. Uneori aveam parte de o fauna cam monotona si in Iasi: nu o data am contemplat cate un sobolan gras si placid schimband tomberonul. In ciuda reputatiei lor indoielnice, prefer fazanii.
Gata, mi s-au sfarsit resursele samanatoriste. Dezavantaje? Cum sa nu? Bugetul si posibilitatile de creditare nu ne-au permis decat o casa plasata sus pe deal, suficient de departe de drumul european, ceea ce ne cam face dependenti de masina. Si cum drumul nu este asfaltat, ci doar pietruit, ii dai drumul la vale, scoti din viteza si o tii din frana. Dar masina mea nu este simandicoasa: cea mai mare parte din viata sa de patru ani si-a petrecut-o pe strazile Iasului. Are, prin urmare, o slabiciune fireasca pentru edilul Nichita, care a deprins-o cu greul: gropane cat jumatate de strada, longevive (cu o speranta de viata de cel putin 6 luni), locuri de parcare inghesuite, noroi si praf care se depune zilnic de cel putin un deget. De praf nu scapa nici acum, dar macar se poate lafai in voie, unde are pofta. Nu e nevoita sa inconjoare de doua ori blocul, doar-doar o gasi un adapost peste noapte. In plus, eu, ca sofer, am eliminat unul din marile stresuri, care mi-a smuls zeci, poate sute de injuraturi in ultimii ani: nu trebuie sa mai stau la nesfarsite cozi la bariera, asteptand sa treaca 2-3 trenuri, pentru a putea sa ajung la doar 4-5 km distanta de casa, in Copou. Macar pentru atat si tot merita rocada pe care am facut-o. Dar nu ma pripesc sa blestem, admit partea pedagogica a inconvenientului: alaturi de fiu-miu, traficul din Iasii d-lui primar Gheorghe Nichita mi-a antrenat rabdarea. In unele momente, am reusit chiar sa citesc la volan fara nicio problema. Lucru esential pentru meseria mea de profesor si critic literar, nu?
In fine, nu regret deloc alegerea facuta. Sper totusi ca, peste cativa ani, sa ma roada invidia: santierele care acum blocheaza Iasul si ii sufoca pe alegatori se vor inchide odata si-odata, iar intregul oras va arata precum cartierul Palas, inaugurat, culmea coincidentei, cu o saptamana inainte de alegerile locale. Dea Domnul sa fie asa! Sa raman eu, la tara, cu maidanezii, strazile proaste, cu praful, cu noroiul, iar Iasul sa fie cam ca Florenta. Nu a Romaniei, ca aia adevarata… Optimist cum sunt, trag nadejdea ca si satul in care m-am implantat de curand sa se ridice, ca doar e aproape lipit de dulcele targ.
Prin urmare, din acelasi optimism, am taiat si nodul unei dileme care ma macina in ultimele zile: ce mi-ar da o mai mare satisfactie – sa raman, in acte, iesean si sa votez impotriva lui Gheorghe Nichita sau sa redevin taran si sa votez pentru prietenul meu Briscan Zara (cititorilor acestui ziar numele nu are cum sa nu le gadile placut urechea), care incearca, energic, sa devina primar in Valea Lupului? Cum am o fire constructiva, aleg, fara clipire, a doua varianta. Tot se poarta, de ani buni, ca intelectualii de vaza ai comunitatii sa sprijine public cate un candidat… Ei bine, daca as fi un intelectual de vaza, eu l-as sprijini pe Briscan Zara.
