Viitorul

Viitorul vine vibrind nevijelios in The Future-ul Mirandei July. Cu fixatii literare si artistice, unice in manifestare, reprezentind un sine alienat prin nastere, sensibilitatea ce nu poate fi comunicata decit unei fiinte cit mai apropiate de structura proprie. Asa, cele doua personaje ingemanate prin forta potrivirii sexuale, Sophie si Jason, arata asemanator. Creti, bruneti, slabi, isi cerceteaza mintile cu voce tare, luindu-l pe celalalt ca oglinda de difuzie, facind apoi un pas la dreapta ca sa prinda si sa redirectioneze ideea reflectata.

In afara de internetul pe laptopuri din care-si extrag informatia-hrana pentru a produce nimic mai mult decit o noua idee care sa le insoteasca imbatrinirea mintii si slabirea trupului, Sophie si Jason mai au in comun o pisica izolata intr-o cusca de veterinar. Peste o luna, la eliberare, si numai daca se leaga pisiceste de ei, Pa-Pa ar mai putea trai 5 ani. Peste 5 ani, Sophie si Jason vor avea, fiecare, 40. „40 e practic 50, iar 50 e practic maruntis". „Cum adica maruntis?" „Adica prea putin ca sa-ti cumperi ceva ce iti doresti cu adevarat". Din categoria sociala supratalentati fara meserie, Sophie preda balet pentru copilite mici de tot, Jason e un call-center ambulant, legat de laptop si de casti atit pe canapea, cit si pe taburet. Luna de pina la eliberarea pisicii este luata libera de cei doi iubiti indiosincratici, cu capul intors pe dos de propriile complicatii: oare sa salvez pamintul? Sa fiu ecologist? Sa economisesc resursele inchizind robinetul dupa ce-mi umplu paharul cu apa? Iata adevaratele dileme. Sophie vrea sa stringa cit mai multe vizualizari pe youtube pentru dansurile ei sexitriste in timp ce sta acasa si se gindeste in cerc la ceva. In luna de pina la eliberarea pisicii nu mai lucreaza nici Jason si nici Sophie. Sophie se perpeleste in fata video-urilor de succes ale colegelor ei de pre-balet. Jason merge din usa-n usa incercind sa vinda copaci, „pentru repopularea, re-vitalizarea, re-inverzirea planetei". Ar putea fi profetul unei schimbari in constiinta universala. De la el incepind, copacii se vor vinde din casa-n casa pina la Atlantic. Astfel idealismul, astfel Sophie acasa prelingindu-se pe pereti din impotenta coregrafica. O specie ciudata acesti cerebrali nici prea tineri, nici prea intelepti. Pai, si ce fac ei? Judecindu-i din perspectiva productiei, caci sintem industriali-post-industriali, daca nu producem, nu sintem deloc. Sau: consumi cam mult pentru cit produci. Ia lasa jos cana aia de ceai. Ce bei atita ceai? Ce-ai facut azi?

Si inca: Jason poate opri timpul. Dupa ce face asta si vorbeste cu luna de pe cer, Sophie traieste si ea, in sfirsit, ca toata lumea, 2 vieti. Una cu el si una cu altul, un barbat responsabil si matur, cu picioarele pe pamint, cum sint maturii, asa sint ei, nu?

Liniar progresiv? De unde. Cind esti aici cu mine si nu esti aici cu mine? Dar trebuie inventat ceva: un raspuns fara sens, pentru ca sensurile sint putine si le cunoastem. Si oricum, nu putem sti foarte mult. Putem cerceta informatii, pentru ca informatia preia corp in timpul atrofierii creierului. Asa cum se scurge ea in timpul pe care Jason il opreste de 2 ori, o data la-nceput si-o data la mijloc. Pentru Jason si Sophie, lucrurile evolueaza in minte. Filmul le vizualizeaza. Desprinsi de simturi, ei doi sint creiere umblatoare scurmind dupa inventie. Sensibilitatea lor e un soi de mila de sine. Nu vin in intimpinarea lumii sensibile, in care gindurile ar disparea, ca in cele mai bune dintre practici. Vin unul in intimpinarea celuilalt, o cruce rosie de autosalvare de la autodistrugere.

Filmul nu-i chiar asa. E un film, nu e un text. Si a fost acum citeva zile, nu e miine.