Visul umanist secular naste „derbedei”

 Campania de defaimare a Bisericii e departe de a se incheia, ba chiar tinde a lua proportii. De aceea vom face trimitere, ceva mai incolo, la o reactie de acest gen a unui om politic. Deocamdata sa ne intoarcem putin la cei care orchestreaza, de ani buni de zile, in Romania, atacuri sistematice la tot ceea ce inseamna viata religioasa. Este usor de constatat ca suportul ideologic al celor care se erijeaza in aparatori ai democratiei si ai drepturilor omului il reprezinta umanismul secular. Nu fac aici referire la vreo organizatie sau miscare anume, care ar avea acest concept in denumire, ca atare sau deghizat. Ci fac referire la un tip de mentalitate care nu este deloc noua in cultura europeana, care s-a dezvoltat pe masura ce omul a dobandit o din ce in ce mai mare autonomie fata de natura si a capatat incredere in fortele sale. Dezvoltarea stiintei si a culturii au adus cu sine si aceasta ispita, a ideii ca omul nu mai are nevoie de Cuvantul lui Dumnezeu, ca-si este suficient siesi.

Culmea este ca, indiferent de gradul de dezvoltare economica sau de cat de inalte sunt creatiile culturale, omul devine mai degraba un element marginal, mai mult chiar decat in epoci in care nu exista o atat de mare incredere in puterea ratiunii. Constatand o criza a umanismului european, unul dintre cei mai lucizi filosofi ai perioadei interbelice, Nicolai Berdiaev, se simte indreptatit sa constate existenta unei dialectici interioare a acestuia, „in care umanismul trece in antiumanism. Afirmarea omului drept fiinta siesi suficienta are ca revers negarea omului, duce la descompunerea principiului pur uman in principiul care pretinde a fi mai presus de uman (supraomul) si in principiul care, indubitabil, se afla mai jos de uman" (Nikolai Berdiaev, Cunoasterea de sine, Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 246). Iar vinovata de acest antiumanism este tocmai increderea exarcebata a omului in propriile sale forte, fapt corelat si cu neglijarea sau chiar cu exilarea lui Dumnezeu din viata personala si din cea sociala. Intr-un cadru ingust, strict antropocentric, omul nu-si mai manifesta deplina sa forta creatoare, relativizarea valorilor producandu-se, in opinia lui Berdiaev, pe fondul unei adevarate "democratizari" a culturii, "in epoca unei revolte plebeiene contra oricarei culturi aristocratice", care ar dori sa anuleze orice tip de inegalitate.

Asa s-a ajuns la campania desantata care se face astazi pentru legitimarea unor deviatii sexuale, la hirotonia femeilor in anumite confesiuni, la promovarea dreptului fiecaruia de a-si schimba, prin operatii chirurgicale, sexul samd. Toate acestea intr-o lume in care promiscuitatea si vulgaritatea, violenta si decaderea morala, transformarea omului in utilizator de tehnica performanta concomitent cu pierderea accentuata a dreptului la intimitate, furnizarea de alimente din ce in ce mai chimizate si cresterea gradului de dependenta fata de medicamente si multe, multe alte elemente de acest gen indica mai degraba un anumit grad de dezumanizare catre care se tinde. Acest proces de decadere spirituala nu are un sfarsit decent, nu exista o limita dincolo de care sa nu se poata cobori. Decaderea de care vorbeste si rusul Berdiaev duce omul inspre bestialitate. Iar orientarea spre bestialitate nu este generata doar de coborarea in subteranele umanitatii, ea este in egala masura provocata si de o suprainaltare a ei. Caci cu cat se aburca mai sus omul, rupand legatura cu Dumnezeu, cu atat mai mare este caderea. De cate ori nu ati citit in presa despre oameni de mare rafinament intelectual sau cu pozitii sociale mai mult decat onorabile care se dovedeau a fi vinovati de fapte pe care nu le intalnesti nici la reprezentantii regnului animal? Un umanism fara Dumnezeu, cu cat accentueaza mai mult rolul omului si autonomia sa, cu atat mai mult, in mod paradoxal, il afunda in tenebrele subumanului. Vinovatul principal pentru acest traseu de cosmar, in care bestialitatea devine singura tinta posibila, este identificat de Berdiaev in triumful pe care l-a avut iluminismul veacului al XVIII-lea si care isi arata, in continuare, si roadele sale nefaste.

Uman nu poate fi decat Dumnezeu

De altfel nici aplicarea seaca a unor principii religioase in viata sa nu-l pot salva pe om de la aceasta cadere. Nici macar poporul lui Israel, al Vechiului Testament, desi popor ales al lui Dumnezeu, nu a fost scutit de ispita de a face din principii un idol si de a se dezumaniza, in felul acesta. Spre exemplu, incercand o aplicare "in litera", nu "in duh" a poruncii de a se tine departe de popoarele idolatre, ajunsesera pana acolo incat sa-i socoteasca pe unii ca acestia drept un soi de "caini". Si apostolii Mantuitorului se mirau de modul in care Domnul vorbea cu romanii, cu samarinenii sau cananeenii. Asa se explica acele cuvinte, aparent crude si jignitoare ("Nu este bine sa iei piinea copiilor si s-o arunci ciinilor" – v. Matei 15, 26), pe care El le adreseaza femeii cananeence care cerea sa-i izbaveasca fiica de un demon si care are, la randul ei, o replica de o smerenie uimitoare: "Da, Doamne, dar si cainii maninca din farimiturile care cad de la masa stapanilor lor" (v. 27). Domnul nu facea decat sa rosteasca ceea ce multi de pe langa el gandeau, aratandu-le cat de inumana era o astfel de mentalitate. De aceea o si vindeca pe fiica bietei femei, ba, mai mult, o da drept exemplu tuturor, exclamand: "O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie dupa cum voiesti " (v. 28). Acest episod noutestamentar, ce va fi evocat maine in bisericile ortodoxe, ne intareste o data in plus gandul ca omul, indiferent de cat de bine intentionat, de cultivat, de civilizat sau de moral ar fi, nu poate fi pe deplin uman (sau umanist). Uman, in sensul desavarsit al cuvantului, nu poate fi decat Dumnezeu care S-a facut Om pentru ca noi sa devenim dumnezei. Scotand din ecuatie divinitatea, nu putem obtine decat un calcul meschin, o aritmetica a profitului si a placerilor imediate, o filosofie fragila, bazata pe o ratiune umana atat de limitata si de limitativa. Umanismul secular, in care omul pare a fi "despovarat" de tot ceea ce nu i-ar fi propriu in sensul natural, fiintial al cuvantului, nu poate avea nimic in comun cu umanismul crestin, pentru ca in acesta din urma omul isi capata cea mai inalta demnitate posibila, tocmai prin comuniunea sa spirituala, in cel mai intim grad, cu cel care este Dumnezeul-Om.

Solutiile la problemele omenirii nu se pot identifica doar in gandirea si actiunea umana din care excludem interventia divina, cum cred umanistii seculari. In lipsa unei relatii cu o Persoana divina, omul este capabil de orice, chiar si de crima, dupa cum ne confirma si geniul lui Dostoievski. A se vedea, spre exemplu, reactia recenta a unui domn politician care a afirmat, transant si fara echivoc, la o televiziune, ca toti preotii din tara asta (cu doar trei exceptii) sunt niste derbedei. Credeti ca a reactionat cumva la aceasta insulta vreun umanist secular? Cititi ce scrie pe unul dintre saiturile lor la sectiunea care defineste umanismul secular: "El afirma valoarea, demnitatea si autonomia individului si dreptul fiecarei fiinte umane la cel mai mare nivel de libertate posibila, compatibila in acelasi timp cu drepturile altora. Umanistii au datoria de a se ingriji de intreaga umanitate, inclusiv generatiile viitoare. Umanistii sunt de parere ca moralitatea este o parte intrinseca a naturii umane, bazata pe intelegere si grija fata de ceilalti, ce nu are nevoie de confirmare externa." O persoana care crede profund in aceste valori citate anterior, ar trebui, nu-i asa?, sa nu aiba somn noaptea, sa protesteze vehement cand o categorie sociala este insultata intr-un mod atat de urat de o personalitate a vietii publice. Daca cineva ar fi afirmat despre atei ca sunt toti niste derbedei, cu siguranta am fi avut parte de o astfel de reactie. Dar asa, cand n-ai nici un Dumnezeu, de ce sa te deranjeze faptul ca in jurul tau exista persoane jignite si umilite public?

In fapt, taman atacurile inflamate ale umanistilor seculari au creat, voit sau nu, conditiile prielnice pentru astfel de "iesiri", precum cea a fiului marelui violonist Ion Voicu. Intr-o astfel de situatie, umanistii atei mai degraba par a se vedea cu un vis implinit: acela ca Biserica si membrii ei (clerici sau laici) sa devina victime ale linsajului mediatic. Nefiind intre cei trei preoti de exceptie pe care-i cunoaste domnul Voicu (care se declara "un bun crestin practicant", de altfel), nu-mi ramane decat sansa ca, in conformitate cu eticheta lipita de domnia sa, sa-mi asum si eu statutul de "derbedeu". Si, in duhul femeii cananeence, ii adresez si eu un gand mai "golanesc": "Da, domnule Madalin Voicu, dar si derbedeii sunt tot oameni, si pentru ei S-a rastignit Hristos. Sa va rugati si pentru noi, gunoiul acestei lumi, sa ne mantuiasca Domnul!"