Vocabule si slove

Pai, nu e oare simptomatic faptul ca nici azi nu avem un studiu comparativ al presei noastre de expresie rusa si celei ce pretinde (desi abia paleografii viitorului daca vor fi stiind cu cit rabat la corectitudine si stil!) ca scrie in limba romana? Puse, dupa tipic, pe doua coloane imaginare, diferentele ar merge, intr-un numar aiuritor de cazuri, intre disciplina mijloacelor si pretiozitatea cu mot, intre asceza topicii si logoreea insatiabila. In fond, intre rigoare si demagogie; si intre percutanta demersului – la ei – si poliloghia emfatica, livrata negustoreste ca rafinament si profunzime – la noi. Asa zice impresia – dupa ani si ani de recidiva, alias de navete intre gazetele alogenilor si foile bastinasilor. Or, o impresie bine invechita si recalcitrant de repetitiva capata primejdios de mult consistenta unei legitati, umple de ratiune existenta unui fenomen. Cauzele – lesne de intuit – se pierd deopotriva in cultura si istorie, in traditie si inexorabile conditiuni social-economice. Noi ne-am pedepsit cu ruptura de matrice, cu alienarea in vremi; rusii, dimpotriva, au continuat sa fie asistati si nutriti de Tolstoi si Dostoievski, la centru ca si la periferii (-le imperiului!), fara cenzura, filtre si crosete, cum ni s-a intimplat noua, de exemplu, cu Eminescu. Nu mai intreb, in context – pentru ca mi s-a acrit de vorbirea in pustiu -, ce minte ar fi avut jurnalistul basarabean, care e omniscient si al naibii de volubil in cadru de agapa si zaiafet, daca ar fi citit la timp publicistica marelui poet. Daca s-ar fi dedulcit cu reportajele lui Geo Bogza (mai ales cu cele din Basarabia, tara de pamint!). Daca ar fi putut rasfoi presa vremii cu texte de Pamfil Seicaru. Daca ar fi avut modele precum Nae Ionescu, Mircea Eliade sau, de ce nu, F. Brunea-Fox. s.a.m.d. Spun, in schimb, ca jenantul decalaj de abilitate si impact – in publicistica celor doua alfabete – de aici urca, in buna parte. Breasla, desigur, va contesta cu furie si oroare teza preeminentei muscalesti in tocmai materia bovarismelor sale, dar tirajele – insignifiante, pe de o parte, si impresionind, pe de alta, in ciuda recesiunii si, cica, a inapetentei noastre funciare pentru carte – se obstineaza greu intru contrariu. In pliurile unei asemenea statistici (jignitoare, ei, da, terfelitoare de orgoliu profesional si etnic totodata) se ascunde nu doar inertia – conditionata, cum spuneam, istoric -, ci si un anume criteriu valoric, intuit fara gres de publicul larg. Rusii nu bat aiurea cararile sintagmelor, nu ratacesc in hatisul adjectivelor: lovesc direct si contondent, cu aceeasi constiinta a omnipotentei care le-a latit odinioara stepele pina in pridvoarele noastre sau ale altora. Sentimentul ca orice ar face – de la genocid la rapt de teritorii si pervertiri de identitati -, ar iesi, in cele din urma (ba poate chiar in prima instanta!), basma curata. O mare siguranta interioara, cu alte cuvinte, care, precum in critica, face tonul si recruteaza cititorul. Pentru starea aceasta incipienta (fiindca despre aversiunile de tip ideologic – ca avataruri ale unor interese mai mult sau mai putin oculte – se poate discuta la nesfirsit) il pizmuiesc pe Dimitri Ciubasenko atunci cind vorbeste de "fatarnicia lui Voronin", de "marea nemarginita a minciunii" – care ar reprezenta arealul acestui individ; de faptul ca presedintele "a mintit, minte si va minti"; ca este "un uzurpator mincinos si despotic"; ca a creat "unul dintre cele mai putrede si corupte regimuri din Europa"; ca "este un lider rau, gresit si inadecvat" ("plohoi, nepravilnii i neadecvatnii"); ca "a transformat tara in feuda comerciantilor-importatori, patronati de Clanul de Stat" . In rusa, expresiile acestea cad cu o greutate de lespede, au un impact tombal. Le-am luat, de altfel, dintr-un editorial (http://www.vedomosti.md/?menuanumber&sectiona1&ida1497) a carui vehementa e comparabila cu ceea ce sloboade citeodata pixul lui CTP in zilele lui mai negre. Cred ca in actuala campanie electorala Voronin trebuie sa se teama indeosebi de cuvintul rusesc, deoarece vocabula romaneasca, in "executia" alor nostri ca stilul, degenereaza invariabil in curtoazie inainte sa ajunga adevar sui-generis.