Voievodul Mihai si adevarul lui Marx

La romani nimic nu tine, din fericire, o vesnicie. Nici pasiunile amoroase, nici urile virile, nici convingerile politice, nici momentele de infiorare nationala. Totul are parca taria proverbiala a fularului. A spus-o mai demult, cu deplin temei, un clasic in viata: istoria incepe ca tragedie, continua ca drama si sfirseste intr-un hohot eliberator de ris. Nimic mai firesc. Nu e propriu trupului si nici nervilor sa stea prea mult timp in incordare. Plesnesc. Nu e propriu iubirii sa ramina in cerul declaratiilor sublime. Plictiseste. Nu e propriu cruciatului sa ramina cu sabia trasa asupra capetelor de pagini. Ii amorteste bratul. De acest adevar m-am convins, inca o data, zilele trecute.
Cititorii mai tineri (si de la o vreme, pe masura ce imbatrinesc, am numai cititori mai tineri!) cu siguranta ca ignora atit contextul, cit si disputa. Ba chiar si obiectul ei. Contextul e, desigur, insusi orasul nostru, in minunata, remarcabila sa infatisare, amestec inefabil de vechi cu si mai vechi, de prost gust si neglijenta, de oboseala si lehamite. Polemica e una de ordin cultural, cum se si cuvine intr-un oras al culturii dezlantuite. Iar obiectul sau il constituie o statuie, o ecvestra, cu o inalta incarcatura emotionala, infatisind un personaj istoric, intr-o postura victorioasa. Personajul este, mai e nevoie s-o spun?, insusi voievodul muntean Mihai Viteazul. Nu s-a discutat niciodata in Tirgul Iesilor cu mai multa inversunare si aplicatie despre altceva. Nu s-a consumat mai multa energie musculara si nervoasa. Nu s-au rasfoit si citat mai multe documente venerabile. Nu s-au rostit mai multe adevaruri peremptorii. Unii s-au referit, malitiosi, la aspectul exterior al ecvestrei, masurindu-i bratele si judecind ca realizarea e mediocra. Bratul sting pare mai lung cu citiva milimetri decit bratul drept. Sau invers. Altii au considerat ca valoarea emotionala a realizarii intrece neajunsurile de ordin pur "tehnic" (cum se zice mai nou), erorile de fabricatie si le face ca si uitate. Cind este vorba de Mihai Viteazul, e o blasfemie sa strimbi din nas si sa pui sub intrebare excelenta produsului artistic.
Dupa aceasta introductie in atmosfera, spiritele mai elevate (daca ma pot exprima astfel) au discutat amanuntit si despre locul cel mai nimerit de asezare a monumentului. Unii au pledat, cu argumente aproape irefutabile, pentru esplanada din fata Palatului Culturii si pentru o infratire, asa-zicind, a simbolurilor. Ce pilda mai inalta, mai ascutita decit insotirea, vecinatatea dintre Stefan cel Mare si Mihai Viteazul? Altii, pentru un loc aflat in latura dinspre Moldova Mall a Prefecturii. In fine, cineva s-a gindit si la Ripa Galbena, la picioarele scarilor. Abia coborit din tren si inca inainte de a-si trage sufletul, strainul ar fi definitiv impresionat de tinuta martiala a ecvestrei. El ar fi intimpinat, pentru a vorbi numai in parte metaforic, de un simbol. Bun temei, excelenta intentie…
In pofida rarefierii sale, a accentelor patetice si a aprinderii emotive, discutia s-a lovit statornic, daca am retinut bine, de raceala Primariei. Consiliul Local a tacut filosofic sau a dat raspunsuri in doi peri. Ecvestra s-a pastrat mai departe chiar pe locul din Copou (socotit impropriu), in care a fost postata initial, cu oarece fast. Oricum, cu unele exceptii si disonante nevoite, discutia ramasese in domeniul gravitatii solemne. Pina zilele trecute. Cind ceea ce fusese elegie inalta a devenit brusc si iremediabil, poate, epigrama. Tragedia a capatat insusiri comice. Iar intentia inalta, profund educativa a fost coplesita de prozaismul economic. Ce s-a petrecut mai precis? Nimic alta decit ca inginerul care a vegheat turnarea statuii voievodului in bronzul nemuririi, Constansa Brenner, a revendicat la Judet costul lucrarii (aproximativ 1,2 miliarde de lei vechi). Consiliul Judetean a raspuns ca nu are bani si, in plus, ca nu el este beneficiarul, ci Ministerul Culturii. In fata raspunsului, dna Constansa Brenner a amenintat cu rechizitionarea "obiectului" (plastica exprimare apartine dlui Ion Serbina, secretarul CJ) si cu scoaterea lui la licitatie. Va prelua monumentul cel ce va plati mai mult. Iar noul proprietar (daca se va anunta vreunul!) va face, desigur, ca orice proprietar ce se respecta: va confisca ecvestra intr-un scop personal, inca greu de decis. La o adica, o va dona, daca asa ii va fi voia, la fier/bronz vechi. Incheiere mai stupida pentru "afacerea" ecvestrei, care a framintat nervii iesenilor atita amar de vreme, nu mi-am putut inchipui. A avut gura aurita cel ce ne-a invatat cum ca de la sublim la ridicol nu e decit un singur pas.
Intrind in infernalul circuit economic, comentat de Karl Marx in Capitalul, circuit exprimabil prin treimea bani-marfa-bani, pina si realizarea cea mai simbolica isi pierde complet lustrul.