Zece povestiri multilateral dezvoltate

Sa te crucesti, nu alta! Uite asa, cam obraznic, si-a botezat Catalin Mihuleac cea mai recenta dintre cartile sale: Zece povestiri multilateral dezvoltate. Calde inca, povestirile au fost lansate pe piata in cosul zilnic al Editurii Cartea Romaneasca.

Eu unul, cinstit sa fiu, m-am simtit luat oleaca in tabarca de un asa titlu. Prea bate saua sa priceapa iapa. Si-o bate rau. Figurativ. Aluziv. Ma rog, in democratie, fiecare face dupa cum il taie capul, mai ales cind este vorba de botezuri si cumetrii. La prima strigare, ca s-o spun pe sleau, m-a cuprins un soi de indignare proletara, usor rosietica. Partial color. Nu stiu altii cum sint, dar ma surprind adesea nostalgic, cind vine vorba de epoca cu pricina. Oare dupa ssdm sa fie? Sau dupa tineretea, planificata de sus tocmai in acele vremuri de controversata amintire?

Pe fond, Cetateanul Mihuleac propune si o terapie a nostalgiei, ba chiar o psihoterapie prin proza scurta. Tamaduirea vine din reverberarea unor amintiri refulate, a unor sperante si deznadejdi mari si marunte, de undeva, cindva. In universul povestirilor lui Mihuleac redescoperim uimiti intimplari adevarate, atat de ridicole si de hilare, incit radem de ele din toata inima. Risul debordant si irepresibil e vraciul care vindeca ranile istoriei recente ale multora dintre noi. Inca prea recente pentru a ne confrunta relaxati si onest cu noi insine, cei de atunci si, totodata, cei de azi.

Povestirile astea zece, cum le zice Cetateanul Mihuleac, au asa o vraja-n ele, ca-ti vine sa le citesti pe nerasuflatelea. Mi-e un pic ciuda pe chestia asta. Ca s-o spun de-a dreptul, este riscant sa-i rasfoiesti povestirile. Cum incepi sa citesti una sau alta dintre ele, cum te pomenesti gata s-o infuleci toata, cu praf in ochi cu tot. Chiar si cu obrazul batut, ca sa zic asa, nu-ti vine sa mai lasi cartea din mina.

Acei cetateni ai patriei, mai copti la leat, care au primit in plin anii gloriosi vor regasi spontan ambianta si personajele tipice ale epocii. Nasul de pe tren sau chelnerul de vagon-restaurant, de pilda, personaje atit de coplesitoare prin importanta lor sociala in epoca de aur, par atit de vii si familiari, ca-ti vine sa le vorbesti. Sa-i atingi. Pe atunci, ar fi fost greu sa faci asa ceva. Greu sa ajungi in anturajul lor, sa fii familiar cu ei. Nici de sus nu se uitau la oricine. Cit despre un director de combinat de crestere a porcilor, …ce sa mai vorbim?!  In plina foamete multilateral dezvoltata, era un personaj intangibil. Un zeu in Olimp. Pe linga el, un profesoras universitar onest parea doar un pigmeu umil.  

Galeria personajelor impricinatei epoci este insa luxurianta. Un granicer, studinte in drept, la seral si calcat in tocuri de nevasta, tortureaza fugarii spre Occident, prinsi pe frontiera. Un fotbalist, adorat de un intreg septel de gisculite, escrocheaza pe oricine-i iese-n cale cu deodorante contrafacute. Pe fata, un Recitator de Versuri Omagiale isi adora Cirmaciul Suprem. In acelasi timp, pe la spate, in jurnalul sau intim, ii dedica pamflete perfide Cirmaciului. Ce rasfatat al epocii! Si, Doamne!, ce tragic destin cind a fost prins cu soalda! Dupa prabusirea Epocii de aur, prea multe si cornute personaje, care pendulasera intre lingau si dizident, au contrafacut atit de confuza si friabila granita dintre bun si rau. Ei nu s-au lustrat nici macar in sinele lor. Ba chiar se si pretind eroi.

Mai era si frumoasa studenta turnatoare. Un fel de Marilyn Monroe a Facultatii de Geologie, care-si vindea amantii la Securitate. Fiica a unui mare mahar, prins cu o uriasa delapidare, sarmana fata lupta si ea cu echipamentul din dotare pentru salvarea tatalui de la umilinta si decadere. In ultima instanta, putea fi si ea un mare caracter. Preacurvea cu inalta binecuvintare parinteasca si cu obladuirea unui decan, profesor doctor colonel, dupa cum povesteste insusi Cetateanul Mihuleac. E drept, cu un umor ceva mai trist. Sa auzim de bine!