Zi caniculara

Acoperit de broboane de sudoare, privesc prostit la silueta condensata a interpretului lui Farfuridi, care imi face semn de ramas bun din usa tramvaiului. Din pricina caldurii si a prafului, a zgomotelor strazii, lumea incepe sa se clatine in fata ochilor. Figurile se latesc. Inaltimea cladirilor scade. Oamenii merg turtiti pe strazi, pasii abia se misca. Ma trag la umbra unui salcam pipernicit si cer o Coca-Cola. Abia reusesc sa duc sticla spre buzele crapate de arsita amiezii, cand in fata mea rasare un cunoscut critic literar. Criticul e un temperament nervos. Nasul sau acvilin, latit din cauza abuzurilor, adulmeca in aer, cautand in preajma un dusman. Barbisonul grizonat, acoperit de transpiratie, tremura de nerabdare. Nici nu reusesc sa-l intreb de sanatate, ca incepe sa turuie, gesticuland fara oprire.

– Traim intr-o tara de rahat, isi incepe peroratia.

Cand aud astfel de provocari, adopt o atitudine prudenta…

– Dar ce-ai patit? il intreb. Cine te-a scos din pepeni? La varsta noastra…

– Ce varsta, care varsta, fierbe criticul. Tu nu vezi ca totul pute-n jur?!

– Ce miasme, domnule? Nu simt nimic… Bea si tu o votca, il sfatuiesc.

– Am baut, nu una, ci doua. Nu foloseste la nimic.

– Iesi in natura…

 – Unde in natura?! Peste tot e la fel. Deal, vale, deal. Sinus, cosinus. Plai mioritic… Cine ne-a asezat aici?

– Destinul, ii zic.

– Nenea Iancu, nu destinul. El a avut gura pocita. Tot ce a scris s-a revarsat in realitate.

– Nu trebuie sa exageram, il sfatuiesc.

 – Traim in pur suprarealism balcanic…

– Nici altii n-o duc prea roz…

– Ce-mi pasa de altii? racneste criticul.

– In fond, de ce esti nemultumit?

– De ce sunt nemultumit? Dar de ce nu as fi? Pe unde te invarti, dai nas in nas cu un neavenit…

– Te referi cumva la mine? Nu am dat buzna peste nimeni. S-a intamplat sa ma adapostesc aici…

– Sa te adapostesti aici!? De ce tocmai aici? Aici e locul meu!

Iesirea aceasta m-a pus totusi pe ganduri. Desigur, caldura, in tandem cu votca il faceau pe literat sa fie vehement.

– Daca ma duceam si intr-un alt loc, nimeream peste un altul. M-am saturat de aceasta tara unde nu ai loc sa te misti!

– Nu te inteleg, incerc sa-l calmez…

– Nu ma intelegi, desigur ca nu ma intelegi! Dar poate ca omul simte nevoia de intimitate. Simte nevoia sa stea singur. Si oriunde se duce, da peste un cunoscut…

– Si eu ce vina am?

– Ce vina, ce vina!? racni criticul. Te pomenesti ca esti nevinovat… M-am saturat de tara asta pana-n gat. Intotdeauna am visat, continua el dupa o pauza, scazand oarecum din avant, sa locuiesc in Australia sau in Canada… Visez la o tara intinsa, in care sa haladuiesti in voie, fara sa te intalnesti la tot pasul cu tot felul de imbecili.

– Cand ai zis de imbecil, te-ai referit la mine?

– Te crezi imbecil? ma infrunta literatul. Daca nu, atunci de ce intrebi?

– Intreb si eu, asa…

– Si te miri ca ma enervez!? Iesisem de la Select… Caldura m-a izbit drept in moalele capului. Abia asteptam sa ajung aici si sa rasuflu. Mi-am cumparat si un ziar, sa-l citesc adapostit la umbra. Si cand colo, locu-i ocupat…

– Scuza-ma, frate, daca stiam…

– Nu ai nici o scuza: trebuia sa stii. Trebuia sa-ti dai seama ca acest loc eu l-am ochit acum o ora. Nu ai instincte? Intuitie? Cand ai pasit la umbra,  n-ai simtit o apasare?

– N-am simtit…

– Pai, vezi! Si mai spui ca nu pute! Pe unde te duci se intampla la fel. E suficient sa te duci de la Iasi la Craiova, ca te intalnesti pe drum cu cel putin zece cunoscuti, dintre care macar cinci o sa caute, din amabilitate sau prostie, sa lege o conversatie "prieteneasca". Si astfel intra in intimitatea ta, calcand in picioare acea granita fragila ce separa un eu de altul. Din acest moment nu-ti mai apartii. Trebuie sa inclini capul si sa te supui vointei lor imbecile de a conversa cu orice pret. Dar poate tu nu ai chef de niciun fel de conversatie. Poate ca esti satul de tine si de altii si incerci sa te reculegi, lasandu-ti gandurile sa zburde-n voie. Asa-i sau nu-i asa?

– Asa-i, l-am aprobat.

– Pai vezi ca-mi dai dreptate! Avem nevoie de o tara larga, unde sa putem respira in voie. Aici, pur si simplu te sufoci…

– In ce ma priveste, am schimbat vorba, eu n-am prea mari pretentii. Intotdeauna am visat sa locuiesc intr-o republica mica, intr-o tara cat o cutie de chibrituri. O  patrie numai a mea, al carei teritoriu sa fie un bloc situat intr-un cartier marginas, cu o populatie eteroclita, traind cu un picior in oras si altul la tara. Dupa mine, fiecare bloc ar trebui sa devina republica independenta, in care administratorul sa fie presedinte, iar femeia de serviciu organele de ordine interna, posta si telecomunicatiile la un loc. Pot sa-ti marturisesc ca in visele mele apare deseori o tara a carei suprafata o constituie o sala de asteptare, plina de tot felul de chistoace, de bagaje, de calatori care sforaie pe scaune… Un peron unde roiesc hamalii, cersetorii si falsii invalizi… Nu, eu n-am nevoie nici de Australia, nici de Canada… Mie mi-e suficienta o gara.

– Esti nebun, isi holba ochii criticul. Ceea ce spui tu e literatura…

– Poate ca e literatura.

– Literatura marunta, de sertar. Noi avem nevoie de altfel de literatura.

– De ce fel de literatura ?

– De o literatura care sa respire intr-un spatiu larg. E vorba de plamanii culturali ai unei natiuni. Un Whitman, un Faulkner sau un Hemingway nu se poate naste in Balcani. Aici, in Romania, pur si simplu te sufoci. Scriitorii importanti au aparut abia dupa unificare… Daca am fi ramas in stadiul de principate, literatura noastra n-ar fi existat. Sau daca ar fi existat, ar fi devenit o simpla anexa a celei frantuzesti. Suntem o tara pestrita, cu o limba peticita de istorie, o tara fara perspectiva. As pleca de aici oriunde as vedea cu ochii. M-as stabili in oricare loc aiurea, in Amazonia, in Sahara ori la Pol.

– Dar Albania?

– Ce e cu Albania?

– Albania nu-ti surade?!

– Imi surade si Albania. Noi suntem in proportie de 75% populatie de campie. Priveste in jur! Peste tot balega, scaieti si ici-colo cate un copac mai rasarit. Aceasta-i populatia tarii.

Privesc in jur, dar nu descopar in preajma nicio balega, niciun scaiete. Doar cateva chistoace aruncate langa trotuar si cateva cutii de inghetata goale ce dogoresc la soare. Criticul e agitat. Incerc sa-l aduc cu picioarele pe pamant, de aceea spun:

– Inchipuie-ti ca ar trebui sa stai o viata intreaga intr-o sala de asteptare, printre alcoolici, cersetori si prostituate. Inconjurat de flegma, de chistoace, de baltoace de urina…

– De cincizeci si patru de ani traiesc intr-o astfel de gara si m-am saturat de mine si de voi toti. Romania e o virgula intre subiect si predicat…

Si spunand aceasta, criticul fu apucat de un fel de streche. Agitand o mana in aer si cu alta tinandu-si turul pantalonilor, el o lua la goana, urcand in viteza treptele de la intrarea in teatru. Ramas singur sub umbra aceluiasi salcam chircit de arsita, am stat si am asteptat sa vad deznodamantul. Dupa un sfert de ora, criticul nostru iesea pe usa, radiind de bucurie. Se usurase intre timp.