Cât a fost Moldova de mare? (I)

Începuturile teritorialităţii Moldovei se pierd undeva la limita dintre legendă şi istorie. Dacă e unanim acceptat faptul că există un descălecat a lui Dragoş, ce a imprimat compunere teritorială şi un altul al lui Bogdan, ce i-a adus Moldovei capacitatea de auto-gestiune, nu de aceeaşi unitate de opinii se bucură geometria Moldovei iniţiale. Numeroasele controverse sunt alimentate de contradicţia dintre logica spaţială a statului-drum, în care a funcţionat Moldova Evului Mediu şi logica mai simplă, cazonă în care funcţionează o formaţiune teritorială defensivă (marcă). „Teoria” statului-drum a fost formulată de istoricul Gheorghe Brătianu şi vizează un spaţiu extins, delimitat de frontierele ce închid teritoriul descris de sintagma Moldova istorică. Conform acestei teorii, raţiunea existenţei şi funcţionării statului moldovenesc constă în controlul drumului comercial, mai exact, a unei părţi din complicata reţea, ce se suprapunea istmului ponto-baltic şi realiza relaţia dintre dinamicile oraşe hanseatice şi Constantinopol/ Istanbul.

Primul conducător cunoscut prin intermediul izvoarelor este Dragoş, voievod al românilor din Maramureş, căruia vechile cronici i-au atribuit doi ani de domnie; i-a urmat fiul său Sas, cu patru ani de domnie. Captivi în paradigma statului-drum, cei mai mulţi istorici extind către est teritoriul Moldovei iniţiale până la Siret sau Prut, centrându-l din această etapă pe marele drum comercial. Spre sud, majoritatea istoricilor extind teritoriul până dincolo de Trotuş. Motivaţiile, precum închiderea tuturor pasurilor trans-carpatice sau faptul că o marcă trebuie să fie suficient de extinsă pentru a asigura eficient defensiva, sunt credibile, dar ignoră contextul spaţial.

O simplă analiză a limitelor ţinuturilor ce au funcţionat în Moldova Evului Mediu, infirmă ipotezele. Nimeni nu contestă faptul că expansiunea teritorială a formaţiunii statale iniţiale a fost extrem de rapidă şi că această structură a reuşit într-un timp scurt să includă teritoriile de la sud de interfluviul dintre valea Moldovei şi a Neamţului, precum şi cele de la est de Siret. Însă, expansiunea teritorială a fost treptată. Faptul ne este demonstrat de suprafaţa mare a ţinutului Sucevei şi mai ales de prezenţa în interiorul acestuia a trei dintre cele mai mari centre urbane ale vremii (Civitas Moldaviensis/ Baia, Suceava, Siret). Mai mult, metonimia, care stă la baza ipotezei identificării organizărilor prestatale, sugerează existenţa pe teritoriul viitorului ţinut al Sucevei a trei organizări statale elementare, centrate pe aşezările urbane menţionate. Pe de altă parte, mulţi cercetători susţin ideea că limitele ţinuturilor din prima parte a existenţei statului moldovenesc nu reprezintă altceva decât vechi hotare ale statelor elementare. Pornind de la aceste considerente, marca iniţială s-a suprapus în linii mari viitorului ţinut al Sucevei, fiind alcătuită din comasarea a trei formaţiuni statale anterioare. Acest teritoriu cuprindea şi pasurile care asigurau relaţia cu nordul Transilvaniei şi Maramureşul (Tihuţa, respectiv Prislopul).

Conform ipotezei, vechile state elementare de la sud de această formaţiune s-au conservat pentru un timp. În sprijinul ideii vine şi o altă realitate teritorială a Evului Mediu; la Vest de Moldova actuală, dincolo de aliniamentul flişului şi cel cristalino-mezozoic, se găsea ţinutul secuilor, populaţie fidelă statului maghiar; ţinutul transilvan funcţiona el însuşi ca o formaţiune teritorială defensivă. Acest fapt, coroborat şi cu rugozitatea spaţiului, determinată de lăţimea mare a lanţului montan şi de numeroasele catene paralele ale Carpaţilor Orientali, impunea un caracter redundant unei extinderi teritoriale iniţiale, spre sud, a Ţării Moldovei; ergonomia spaţiului funcţiona, defensiva fiind asigurată de cele două entităţi teritoriale militare contigue.

Poate fi formulată o obiecţie, cu privire la logica spaţială a acestei construcţii teritoriale: faptul că rămâne deschis accesul relativ facil pe Valea Bistriţei şi prin Pasul Petru Vodă spre cele două trecători mai sus menţionate. Pornind de la aceste considerente, e foarte probabil ca Ţinutul Neamţului să fi intrat de timpuriu în componenţa mărcii. Astfel, construcţia teritorială capătă consistenţă, mai ales, că se „acoperă” hiatusul defensiv de pe cursul superior al Văii Bistriţei, aparţinător Ţinutului Suceava. Fortificaţiile Neamţului, unele cu o existenţă dovedită din secolul al XII-lea „rezolvă” problema fragilităţii organizării mărcii, închizând practic principalele zone de acces spre Transilvania.

Ipoteza pe care am înaintat-o asigură centralitatea râului Moldova, dar şi a capitalei, Baia. Un teritoriu mai vast ar fi putut imprima un alt nume formaţiunii statale, mai ales că râul Moldova este unul mai modest ca dimensiune decât Siretul, după confluenţa cu Suceava sau în comparaţie cu râul Bistriţa. Fixarea capitalei la Baia, pe lângă motivaţia strict geografică menţionată, poate fi pusă şi pe seama numeroasei şi prosperei comunităţi săseşti, de care se leagă apariţia şi evoluţia centrului urban.