Cât a fost Moldova de mare? (II)

Dacă vom considera că marca Moldovei avea drept funcţie exclusivă asigurarea defensivei Transilvaniei şi a regatului maghiar, atunci teritoriul ei s-a menţinut în limitele ţinuturilor Sucevei şi Neamţului. O înglobare a unor ţinuturi vecine locuite de o populaţie ostilă mărcii, ar fi impus o fragilizare inutilă a construcţiei teritoriale. Oricum, Moldova controla economic regiunea de vest a teritoriului dintre Carpaţi şi Nistru. Două motive stau la baza acestei afirmaţii. În primul rând, un segment important al drumului istmic se insera pe teritoriul mărcii, iar al doilea motiv constă în faptul că marca reprezenta cea mai puternică şi populată formaţiune statală de pe teritoriul Moldovei istorice.

Cert este că odată cu dobândirea independenţei, Ţara Moldovei se dispensează de calitatea de marcă. Acest fapt a imprimat mutaţii importante în strategia teritorială a formaţiunii, Moldova delestându-se de ergonomia rigidă a logicii sale spaţiale defensive. Transformarea într-o formaţiune statală „civilă” a impus o redefinire a priorităţilor. Dacă pentru o organizare teritorială defensivă expansiunea constituie un impediment major, prin diluarea spaţială a controlului politic şi a capacităţii de apărare, pentru a supravieţui ca stat independent, expansiunea teritorială devine o necesitate. Un teritoriu mai vast asigură resurse mai numeroase, ce potenţează capacitatea economică şi militară a organizării statale. Extinderea teritorială asigura şi controlul drumului istmic. Pornind de la aceste considerente, avem certitudinea că după ascensiunea la tron a lui Bogdan, Moldova înglobează ţinuturile vecine, astfel că până la 1375 e posibil ca frontiera estică să fi translat până pe Valea Prutului, fiind probabil şi accesul la Dunăre.

Intrarea Ţării Şipeniţului în interiorul Moldovei, prin ascensiunea la tron în 1375 a lui Petru I al Muşatei, reprezintă un moment important al evoluţiei statului moldovenesc. În primul rând, se produce o completare a logicii spaţiale longitudinale a teritoriului, care controla segmentele tuturor variantelor drumului istmic. De asemenea, înglobarea Şipeniţului va impune preeminenţa economică şi militară a Moldovei asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru şi (mai ales!) asupra factoriilor de la Dunăre şi Marea Neagră (Vicina, Chilia şi Cetatea Albă). Acest fapt va culmina şi cu asigurarea în secolul următor a controlului politic al ultimelor două oraşe.

Nu se cunoaşte cu precizie dacă pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, acolo unde după extinderea Moldovei vor fi ţinuturile Soroca, Orhei şi Lăpuşna, au existat la jumătatea secolului al XIV-lea formaţiuni statale elementare. Este însă foarte probabil, având în vedere că aceste zone împădurite aveau o reţea densă de aşezări rurale, în raport cu spaţiile stepice şi silvostepice ale teritoriului dintre Prut şi Nistru. Oricum, înglobarea lor de către statul moldovenesc, aflat în plină expansiune, pare facilă şi, probabil, a avut loc până la finalul secolului al XIV-lea.

Importantă strategic este anexarea Tighinei, un oraş-port cu o existenţă anterioară apariţiei Moldovei ca formaţiune statală, situat în faţa vadului Nistrului, pe care se insera un alt drum important al Moldovei – cel tătărăsc. Acest teritoriu a devenit un avanpost necesar asigurării controlului politic al Cetăţii Albe. Când şi cum a ajuns Cetatea Albă în stăpânirea Moldovei nu se ştie cu precizie. Deşi Roman Vodă se intitula la 1392 „domn al Moldovei de la munţi şi până la Mare”, este foarte puţin probabil ca el să fi cucerit atunci acest oraş. Luptele moldovenilor cu tătarii şi neînţelegerile cu genovezii în legătură cu posesiunea au fost de lungă durată. În cele din urmă, cetatea a fost încorporată statului moldovenesc. Însă, anul evenimentului nu se cunoaşte; fapt cert este că într-un document din 1408 Cetatea Albă apare ca oraş aparţinător Moldovei. Meritul anexării revine astfel voievodului Alexandru cel Bun. Învingându-i şi izgonindu-i pe tătari dincolo de Nistru, Domnul Moldovei, ajunge stăpânul cetăţii şi al ţinutului proxim. Coloniştii genovezi au acceptat uşor înlocuirea stăpânirii barbare cu una creştină, mai ales că scopul lor era unul de natură comercială. Mai mult, Cetatea Albă îşi conservă autonomia şi calitatea de factorie, Alexandru cel Bun grăbindu-se „să le confirme (genovezilor) toate drepturile şi privilegiile de care se bucurau sub tătari, sporindu-le chiar, în raport cu condiţiile nou create.” Astfel, Domnul Moldovei a imprimat o nouă dimensiune economică statului, prin inserarea Moldovei în sistemul economic ponto-mediteraneean.

Prin cucerirea Cetăţii Albe se definitivează logica spaţială longitudinală a Moldovei, dar pentru un control economic şi politic eficient al spaţiului dintre Carpaţi şi Nistru, Alexandru cel Bun avea nevoie şi de Gurile Dunării. Astfel că, oraşul Chilia a devenit ţinta principală şi ultimă a evoluţiei statale moldoveneşti. Aici însă se ciocneau interesele economice şi politice ale celor două state româneşti (Valahia Basarabilor şi Moldova). Nu se cunosc împrejurările prin care voievodul moldovean a pus stăpânire pe Chilia, dar certă e prezenţa acestei cetăţi între oraşele moldovene în tratatul de la Lublau (1412). Limitele Moldovei istorice erau acum atinse.