E timpul marilor oraşe (III)

Am început acest articol pe data de 1 Decembrie, zi care semnifică definitivarea teritoriului marii Românii interbelice. Cele două decenii şi ceva în care provinciile locuite în majoritate de români au funcţionat în tandem reprezintă singurul interval în care limitele sistemului teritorial românesc s-au suprapus orizontului teritorial naţional al românilor. Nu intenţionez să dezvolt aici conceptul, dar nici nu pot să-l ignor complet, odată amintit. Acesta ar reprezenta limita, de multe ori neoficială, care închide un teritoriu ideal, prezent mai des în naraţiunile de confirmare ale unor teritorialităţi, decât în realitatea politică şi administrativă.

Am dorit să încep articolul cu acest moment, deoarece reprezintă un punct de cotitură în evoluţia relaţiilor dintre substructurile teritoriale ale românităţii – un debut al sistemogenezei teritoriale (încă!) actuale. Un text uşor modificat pe care l-am publicat în Atlasul României – instrument de analiză teritorială (online) e capabil să ne releve un rezumat a ceea ce s-a întâmplat la nivelul structurilor regionale: „Amalgamul teritorial”, alcătuit prin joncţiunea unor protosisteme regionale sau subregionale, (de-)marcate de tectonica geopolitică excesivă a spaţiului central şi sud-est european, trebuia ordonat, iar sistemul teritorial naţional „proiectat”. În construcţia sistemului teritorial românesc s-a optat, conform modei timpului, pentru centralizare, devenită în interiorul episodului socialist, excesivă şi rigidă. Acest fapt a dus pe de o parte la detaşarea în ierarhia urbană a Bucureştilor, iar pe de altă parte la nivelarea ierarhiei urbane regionale, imprimând sistemului urban românesc un caracter monocentric. Recentrarea structurilor teritoriale în interiorul statului român şi susţinerea metastructurii teritoriale naţionale a alterat însă coerenţa structurilor spaţiale regionale, îndelung şlefuite, alimentând deconstrucţia lor. Astfel, rezultatele proiectului nu întârzie să apară – un sistem urban naţional de tip christallerian (de la Walter Christaller – iniţiatorul modelului locului central), controlat ierahic, aproape cazon, caracterizat printr-o rezilienţă teritorială ridicată;acest fapt explică parţial dificultatea re-agregării clustere-lor urbane şi a renovării sistemelor urbane regionale, respectiv a creării structurilor policentrice. Se relevă, de asemenea, necesitatea dezvoltării oraşelor regionale mari, care sunt la ora actuală singurele capabile să articuleze şi să armonizeze sinergiile sistemelor teritoriale regionale.

Am ales să însoţesc textul cu o hartă care ilustrează structura ierarhică teoretică a sistemelor urbane regionale româneşti, ca parte a sistemului teritorial naţional. Reprezentarea cartografică, realizată prin utilizarea unui model probabilist de interacţiune spaţială, sub anumite constrângeri dimensionale (populaţia cea mai mobilă – populaţia activă şi studenţii – a unităţilor teritoriale de tip LAU2 – nivelul comunal), spaţiale (distanţa dintre unităţile teritoriale LAU2 ca funcţie de impedanţă) sau teritoriale (Carpaţii reprezintă o discontinuitate în modelul propus, la fel şi discontinuitatea lingvistică din estul Transilvaniei) este capabilă să aproximeze ariile de polarizare regionale şi subregionale ale oraşelor, precum şi arhitectura de ansamblu a sistemului urban naţional. Rezultatul cartografic prezintă un câmp teoretic de forţe de "atracţie gravitaţională”, transpus grafic într-un sistem reticular, o reţea simplificată (pentru o lecturare facilă a cartografiei, am privilegiat doar potenţialul maxim de interacţiune) ce relevă geometriile clustere-lor urbane; acestea sugerează potenţialul policentric al (sub)sistemelor urbane româneşti. O astfel de reprezentare cartografică, ce nu e decât un exerciţiu deopotrivă matematic şi geografic, poate fi amendată, criticată sau reinventată, prin introducerea unor noi constrângeri şi ipoteze de lucru.

Aceste tipuri de hărţi, dacă nu se abat de la normele tehnice, pot deveni un instrument util de reflecţie în construirea şi implementarea politicilor de amenajare teritorială care privilegiază policentrismul. Definit ca o „dezvoltare teritorială echilibrată obţinută printr-o mai bună repartiţie a activităţilor” (Capron, 2004), policentrismul devine pentru structurile teritoriale îndelung centralizate ale României un concept puternic, iar utilizarea sa efectivă ca instrument de inginerie teritorială poate asigura o mai bună integrare a regiunilor periferice şi o conturare hotărâtă a economiilor regionale prin emergenţa unor (sub)sisteme urbane articulate şi congruente obiectivelor dezvoltării durabile.

Revenind la marile centre urbane, observăm că Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara sunt singurele capabile să centreze sistemele regionale periferice. Oraşe primaţiale la scară regională, fiind singurele capabile de dinamici economice endogene, acestea devin actori principali ai deconstrucţiei incipiente a modelului de sistem urban monocentric, fie prin interogarea fundamentului său istoric, fie prin acceptarea evidenţelor induse de descentralizarea în curs a instituţiilor şi a întreprinderilor. Ambele procese au condus la resuscitarea orgoliului urban local, reperabil în cazul acestor foste capitale sau reşedinţe istorice situate la o distanţă suficientă de hegemonia Bucureştilor. Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara prezintă în bloc simptomele unei eventuale dizidenţe faţă de metropola-capitală.

Am să închei această serie, apelând la un citat dintr-un articol publicat împreună cu Alexandru Rusu în L’Espace géographique (2007): "Exemplul acestor trei oraşe ar putea constitui baza unei reflecţii mai fine asupra şanselor de afirmare a unui policentrism real în România, capabil să tempereze fostele rivalităţi inter-urbane, să susţină relaţii de complementaritate între oraşe şi să lase Capitalei o marjă de acţiune, care să-i fie suficientă pentru îndeplinirea rolului metropolitan.”

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea "Al.  I. Cuza” Iaşi