In Memoriam Prof. Dr. Ion Străchinaru

Împrejurările nefericite de la finele războiului au lovit dureros în familia învăţătorului bohotinean, care a pierdut două fiice, executate de ruşi. Viitorul eminent psiholog şi pedagog era student la Filosofie, la Iaşi, când a fost trimis pe Frontul de Vest, până în Munţii Tatra, unde avea să fie decorat pentru faptele sale de arme. Stigmatul nedrept pus familiei l-a ţinut multă vreme departe de Alma Mater ieşeană. A practicat în domeniul de nişă în acei ani, psihologia clinică, atunci când disciplina fusese practic lichidată ca specializare universitară. În anii 60 a fost în fine acceptat la departamentul de Pedagogie al Universităţii. Emul al reputatului profesor şi distins poet Al. Claudian, tânărul s-a apropiat de cercurile social-democrate autentice, care au rezistat presiunii comuniştilor. Acesta avea să fie încă un pretext de stigmatizare, ce a întreţinut frica generalizată din anii regimului comunist. Oricând ţi se putea pune în faţă dosarul pătat de vinovăţii imaginare, precum aceea de “social-fascist”, adică eticheta aberantă aplicată de Comintern şi legatarii lui testamentari celor care nu acceptau versiunea comunistă. A dus această frică în toţi anii, până în 1990, când, fidel principiilor şi crezului din tinereţe s-a asociat cu Sergiu Cunescu în demersul de a restaura o tradiţie brutal întreruptă şi care părea definitiv viciată de comunişti: democraţia socială, opusă dictatului. Deloc întâmplător, partidul reînfiinţat s-a asociat forţelor autentic democratice, contribuiind la închegarea primei coaliţii antirestauraţioniste de succes, CDR. Straniu destin circular: urmaşul lui Cunescu avea să ofere pe tava partidul feseniştilor, care aveau nevoie de un brand istoric pentru a se legitima. Avea să fie un nou prilej de tristeţe pentru profesorul I. Străchinaru, care şi-a văzut încă o dată lucrarea politică şi civică spulberată de oportunişti. Nu şi crezul, căruia i-a rămas fidel până la capăt.

De la neamul lui de răzăş, profesorul a moştenit demnitatea neîncovoiată de împrejurări, perseverenţa, dăruirea şi o incredibilă forţă de muncă. Aşa l-am cunoscut, ca student, ucenic şi admirator al lucrării sale de ctitor de vocaţii pedagogice. Într-o ţară căreia nu i-au lipsit idealurile în această materie, tocmai pentru că aveam de recuperat cunoaştere, pentru a se înscrie în modernitate şi a întări naţiunea, profesorul I. Străchinaru a fost cel mai distins pedagog dintre cei pe care i-am cunoscut. Ştia din istoria pegagogiei româneşti şi nu numai că pentru a îmbrăţişa nobila misiune de educator ai nevoie de o vastă cultură, de credinţă în neamul tău şi de har. Le-a îngemănat pe toate, reuşind să pună un accent în destinul a mii şi mii de slujitori ai catedrei. Practica o pedagogie modernă, sustrasă comandamentelor ideologice constrângătoare din epocă, o pedagogie euristică de un optimism tonic. De aici şi cultul său pentru fundamentarea şi vocaţia morală a pedagogiei.

Omul a fost egal cu opera. Nu-i puţin lucru, mai ales în împrejurările deloc prielnice în care a lucrat. Exigent precum un călugăr benedictin cu sine însuşi, înţelegea să pretindă exigenţă morală şi intelectuală studenţilor şi colaboratorilor. Iar atunci când descoperea un grăunte de diamant ori o promisiune intelectuală in statu nascendi, nu ezita să lucreze alături de cei tineri până când le dădea încrederea să viseze şi să zboare. Pe cât de principial şi corect cu sine însuşi şi cu semenii, profesorul era pe atât de necruţător cu impostura şi mediocritatea agresive. Iar această conduită îţi aduce de când lumea respectul unei minorităţi şi cleveteala majorităţii gregare. Nu a abdicat, în ciuda faptului că majorităţile i-au fost mereu potrivnice şi nu i-au iertat nici verticalitatea principiilor, nici strălucita sa minte, nici succesele. Am avut privilegiul să-i împărtăşesc adesea gândurile, frământările şi îngrijorările. Profesorul fusese dăruit de Creator şi cu un umor fermecător, îngemănat cu o modestie exemplară care-i contura în chip fericit personalitatea. Obişnuia să spună ucenicilor: Să nu te prindă păcatul mândriei! Iar atunci când crezi că debordezi de deşteptăciune, aşază-te în faţa oglinzii şi trageţi două palme ca să redobândeşti măsura.

Deşi spirit mai degrabă raţionalist, cred că Dumnezeu l-a îndrăgit pentru nobila sa iubire de oameni şi de neam, pentru vocaţia exemplară întru şlefuirea caracterelor tinerilor ori pentru nobleţea principiilor sale de viaţă, dăruindu-i ani lungi şi împliniţi, dar şi un sfârşit creştinesc. Aşa cum l-am cunoscut, cred că va continua să fie util nu doar pentru memoria noastră şi prin opera pe care a lăsat-o, dar şi în lumea de dincolo, unde sigur va mai avea multe de făcut.

Mihai Dorin este istoric şi publicist