Un debut cu mize mari

Cunoscut încă din prima tinereţe, Cristian Fulaş mi se părea un personaj în sine, mai degrabă decât un creator de personaje. În ultima vreme, el pare a intra în viaţa literară decis, având, din câte reuşesc să-l urmăresc, opinii tranşante, nediplomatice. Un scriitor care nu e ataşat nici unui grup de interese, nici unei găşti, mizând doar pe literatură şi, cu o siguranţă care dă încredere, pe propria literatură.

Romanul Fâşii de ruşine a avut parte de mult mai puţine reacţii faţă de cât ar fi meritat. El este, să o spun din capul locului, unul dintre cele mai bune debuturi în proză din ultimii ani. Invoc acest verdict aparent clişeizat pentru că în proza tânără recentă mi se pare că s-a căscat, de ceva vreme, un gol valoric îngrijorător. Romanul lui Cristian Fulaş este, cum s-a scris, o carte a dependenţei, dar e o reuşită mai ales în măsura în care îşi depăşeşte aceste contururi, fără a le şterge. Asumată la persoana I, naraţiunea se remarcă nu numai prin deriva de destin analizată milimetric, ci mai ales prin performanţa stilistică, singura în măsură să confere autenticitate unei astfel de formule. În esenţa sa, cartea este o confesiune a unui tânăr care s-a lăsat dus de val şi s-a trezit buimac în miezul unei dependenţe de alcool din care îşi doreşte şi totodată nu îşi doreşte să iasă. E cronica unui abandon şi a unei tentative haotice de salvare, e reconstituirea sau mai bine zis înregistrarea cabrată, spasmodică a rătăcirii prin propriul destin şi, la urma urmelor, este povestea fugii unei fiinţe de sine însăşi, ca să se descopere totuşi la tot pasul. Este şi experimentul-limită al refuzului lucid al lucidităţii.

A rezuma toate episoadele agitate şi a reface harta acestei dezordini existenţiale, deşi poate fi tentant, nu este esenţial: ar însemna să te înscrii orbecăind într-o buclă care te va plimba de nenumărate ori prin aceleaşi noduri (şi semne, dacă vreţi…) ale unei probe labirintice, la capătul căreia individul fie se pierde cu totul, fie ajunge la sine. În orice caz, miza şi, în consecinţă, performanţa romanului nu este una epică. Cu tot dramatismul ei, povestea nu are nimic excepţional; ea nu face decât să repete, cu nuanţe, detalii specifice, sute şi mii de drame similare. Orice dependent are o poveste similară de spus. Ceea ce o face specială este modul în care este asumată. În această privinţă, miza acestui destin este una literară, nu factuală. Personajul se salvează, dacă o poate face, prin scris. Echilibrul de acolo vine, înţelegerea şi acceptarea propriului destin tot de acolo. Abia mutat în text, traseul sinuos al eroului capătă sens şi mai ales admite posibilitatea ca la capătul lui să se afle o lumină. Redempţiunea nu e aşteptată sub forma unei „rezolvări” clinice a dependenţei, fapt, la urma urmelor, secundar, dacă ţinem cont de faptul că „eroul” acestor aventuri e perfect conştient şi împăcat cu ce i se întâmplă; ea vine (sau nu) în măsura în care eroul, care e şi scriitor, va reuşi să stoarcă din ceea ce trăieşte seva unei naraţiuni ritmate, tensionate, sacadate, dar care să aşeze întreaga depresie prelungită într-o izbândă… nu spun estetică, ci discursivă. Şi mă feresc să discut despre o „salvarea prin estetic” pentru că resortul acestui text nu e unul estetic, ci unul existenţial.

Formula aleasă de Cristian Fulaş e una extrem de exigentă: el înlocuieşte literaritatea cu literalitatea. Nimic din trucurile consacrate ale prozei, nici măcar cele care relativizează postmodernist toate procedeele clasice, nu îi slujesc celui care are de dat în vileag o traumă. Cel care scrie nu e sastisit doar de propria-i viaţă, ci şi de posibilele modele narative insistent testate anterior. Carnea lui e tristă, căci a citit toate cărţile… Aşa încât orice efort de literarizare este resimţit ca un compromis (estetic, poftim!), ca un gest cabotin, care falsifică ceea-ce-este-trăit-ca-atare. Spargerea clişeului existenţial e posibilă numai cu preţul fandării subtile din faţa celui literar. Miza personajului-narator nu este să ofere un istoric detaliat a experienţei sale-limită; pariul său, unul existenţial, este să prelungească sau, şi mai şi, să intensifice partea acut vie din această probă a destinului său – în text. Să creeze, altfel spus, un text viu, unul smuls din propria-i carne şi din propriu-i sânge şi din propriul creier. Un text care nu se depune în urma unor calcule retorice, naratologice, ci în urma unei garanţii viscerale.

Fâşii de ruşine e şi cartea unui personaj, dar e mai ales cartea unui narator de excepţie. Primul îi datorează mult mai mult celui din urmă decât tribulaţiilor sale etilice şi derutelor sale existenţiale. E, în esenţă, o carte despre literatură. Despre literatura care salvează sau nu, dar care conduce, dacă e asumată la modul mistic, către cunoaşterea profundă a sinelui (ceea ce reprezintă adevărata salvare). E cartea unui traseu (iniţiatic, de ce nu?) către propriul sine. Un drum printr-un relief literar.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”